O regândire plecând de la trasformările produse de modernitatea târzie asupra eros-ului
În cea de-a doua parte a articolului nostru am încercat a creiona perspectiva teologică care să ne permită identificarea provocărilor actuale lansate de transformările modernității târzii asupra eros-ului. Trebuie să apreciem punctele pozitive ale acestora - redescoperirea sentimentelor și importanța relației – dar și să respingem viziunea utilitaristă, libertină și emoțională a relației conjugale care stă la baza „iubirii lichide”, un fenomen atât de răspândit.
Pentru a lega analiza făcută pe marginea Gen 1-3 cu această redescoperire pozitivă a sentimentelor și a relației, vom încerca a vedea care este raportul dintre iubire și relația cu Dumnezeu. Primul pas este acela de a descoperi într-un prim moment al relației o neașteptată posibilitate a iubirii depline care rămâne deocamdată ascunsă în adevărata Origine.
Realitatea iubirii conține în sine o puternică dimensiune transcedentală. Persoana ar trebui să găsească în plinătatea iubirii infinite a lui Dumnezeu, nu doar originea dragostei sale, ci și pe cea a persoanei iubite. În acest mod, aceasta nu ar mai fi văzută ca o pradă datorată capacității de seducție, ci ca un dar gratuit pregătit și păstrat de către Dumnezeu. Această dimensiune este simbolizată în Gen 2,22-23 de gestul lui Dumnezeu care dăruiește femeia bărbatului uimit de frumusețea darului primit. Experiența de a fi creat ca dar dumnezeiesc pentru celălalt este parte integrantă din trăirea existențială a persoanelor îndrăgostite. Astfel, Dumnezeu poate deveni parte constitutivă a propriei lor iubiri care crește prin participarea Lui.
Ce se întâmplă când această relație cu Dumnezeu este exclusă din orizontul raportului de cuplu? Textul din Gen. 3 ne-a invitat să citim această eventualitate în strânsă legătură cu păcatul idolatriei înfăptuit de Israel. De fapt, prima consecință a rupturii cu Dumnezeu în cadrul relației de iubire pare a fi aceea de a atribui loruși și celuilalt, creaturi mărginite, acea caracteristică de plinătate și de infinitate de dragoste intuită în primul moment al dragostei, dar care în realitate este specifică doar lui Dumnezeu.
Odată întreruptă relația cu Dumnezeu, ființa umană mărginită va sfârși prin a cere celuilalt această iubirea deplină deoarece nu poate renunța nicidecum la aceasta, fiind parte integrantă a umanității sale creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu care este chiar plinătatea iubirii. Rezultatul va fi o luptă subtilă și ucigătoare între sexe dusă în numele seducției reciproce. În fața inevitabilei înșelăciuni, atribuită nu atât presupuselor vine ale celuilalt cât faptului de a fi greșit obiectivul propriei sete de iubire și de fericire, iubiților nu le va rămâne decât ruperea relației de cuplu și renunțarea la acea intuiție originală experimentată în momentul îndrăgostirii.
Creștinul, înrădăcinat în botezul Fiului Mire, experimentează realitatea iubiriim și face tot ce e posibil ca El să fie prezent în viața de cuplu. Soția se percepe ca fiind pentru soțul ei un dar prețios al lui Hristos Mire, un dar al cărui scop ultim va fi pentru ea acela de a învăța, iubindu-și soțul, să iubească în el pe Cel care-i va fi mire pentru veșnicie, pe Fiul Tatălui. Bărbatul său va deveni pentru ea, prin limitele sale umane, imaginea creaturală care face trimitere la Soțul său veșnic și la misterul dragostei sale divino-umane. Îmbrățișându-l, ea va îmbrățișa Mirele.
Pe de altă parte, soțul va vedea în femeia dăruită lui de către Fiul Mire imaginea tainei unei Biserici și a unei omeniri care, dincolo de orice slăbiciune, o vrea tot mai unită cu sine ca soție și mamă. În slăbiciunea iubirii sale omenești, bărbatul va putea percepe astfel un ecou îndepărtat, dar autentic al iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru omenire. Va învăța astfel să dăruiască soției trupul său bărbătesc precum Mirele a făcut-o odată pentru totdeanua pe Cruce, întruchipând în frumusețea miresei sale o imagine profetică a frumuseții Miresei/Bisericii pe care Fiul o pregătește pentru nuntă escatologică, anticipată de căsătoria dintre bărbat și femeie.
În realitate, această înrădăcinare reciprocă în iubirea Fiului pentru Biserică va face astfel încât respectul deplin ale trăsăturilor și slăbiciunii iubirii omenești să fie pentru soți cel mai bun antidot împotriva divinizării idolatre necuvenite a iubirii și ale emoțiilor omenești. În această perspectivă, căsătoria creștină devine o școală în care învățăm a-l iubi și a-l accepta pe celălalt cu toate limitele sale, din dragoste pentru Hristos Mire, scopul ultim a relației conjugale și izvor al acelui har care este singurul în măsură a garanta și hrăni indisolubilitatea. Este vorba de harul ce poate transforma propriile slăbiciuni și pe ale celuilalt, precum și eventualele trădări în ocazii pentru a pătrunde într-un mod și mai profund în marea taină a Iubirii crucificate de Fiul Mire, în care și pentru care totul a fost creat, în mod deosebit bărbatul și femeia.
Reiese de aici importanța pentru căsătorie a relației cu Dumnezeu în Hristos, relație atestată de Scriptură, dar pusă în umbră de condiționările mentalității provenite din societatea creștină. Acest lucru e valabil atât pentru Biserica catolică cât și pentru Bisericile ortodoxe. Ambele tradiți au oferit răspunsuri diferite la o unică provocare, aceea de a traduce în termeni juridici învățătura evanghelică despre căsătorie în contextul politic-cultural al unei societăți creștine. Dând ca sigură primirea harului lui Hristos, tradiția latină a adus la nivelul naturii umane indisolubilitatea căsătoriei. Tradiția orientală a micșorat tot mai mult exigențele indisolubilității pentru a putea realiza o armonizare canonică impusă de puterea politică cezaro-papistă, apelând la dreptul civil care continua să admită divorțul roman printr-un consens recirpoc. Schimbarea actuală a contextului social ar trebui să împingă ambele tradiții la o revizuire teologică ale respectivelor tradiții în perspectivă ecumenică, într-un moment în care ambele tradiții au devenit minoritare și din punct de vedere cultural.
Căsătoria suferă aceleași transformări pe care le-au cunoscut și libertatea religioasă, laicitatea Statului și relația teologică crucială cu Israel și cu alte Biserici și Confesiuni creștine: confruntarea critică cu modernitatea, chiar dacă atât de dură uneori, poate duce în mod providențial la redescoperirea unor valori evanghelice profunde care nu au fost suficient valorizate în trecut.
Provocări pastorale
Ajunși la acest punct, trebuie să ne întrebăm asupra indisolubilității strict sacramentale ale multor căsătorii care, chiar dacă sunt celebrate corect din punct de vedere canonic, sunt sărace ca trăire existențială și afectivă a relației cu Dumnezeu în Hristos. De altfel, Papa Francisc aflat pe aceeași linie cu Papa Benedict, într-un important discurs ținut la Rota Romana în data de 23 ianuarie 2015, a reamintit influența negativă a gândirii lumești asupra credinței în a percepe exigențele strict canonice ale legăturii conjugale în actualul context socio-cultural.
În plan pastoral, dat fiind contextul actual, cursurile de pregătire la căsătorie să nu mai fie concepute și propuse ca o „taxă de trecere” pentru a ajunge la cununia religioasă care oricum este percepută ca un drept natural și adesea ca o moștenire a unei epoci apuse pentru totdeauna. Aceste cursuri trebuie gândite și implementate într-o optică de evanghelizare și ca un drum de discernământ pe care comunitatea creștină îl poate oferi acelora care încep o relație de cuplu și care trebuie ulterior adaptat ritmului vieții de cuplu.
Primul obiectiv al acestui itinerariu ar trebui să fie acela de a conștientiza persoanele din punct de vedere afectiv și existențial asupra importanței și frumuseții relației cu Dumnezeu pentru a putea gusta, trăi și a se hrăni în relația de cuplu. Acest lucru trebuie făcut dăruindu-le mai întâi criteriile necesare pentru a verifica de la sine și fără prejudecăți prezența sau absența efectivă a prezenței lui Dumnezeu în relația lor, începând chiar cu farmecul îndrăgostirii și cu ispita idolatrice prezente în ea.
În actualul context cultural „lichid”, atingerea acestui prim obiectiv ni se pare a fi un succes pastoral real. Această primă etapă ar trebui să poată pune persoanele în fața unei opțiuni fundamentale: a urma sau nu dimensiunea trascedentală a dragostei și de a se măsura cu consecințele practice și existențiale ale tentației idolatrice care pune în pericol harul și uimireade la începuturi. În această optică, mai ales în cazul celor botezați care nu-și trăiesc credința, rezultă poate oportună o adecvare antropolgică în perspectivă catehumenală a valorilor, a unor aspecte ale căsătoriei civile sau a altor forme de conviețuire civilă. Deoarece căsătoria civilă trece printr-o criză profundă, această primă etapă ar fi un serviciu pe care Biserica îl poate oferi azi unei societăți civile postmoderne dominată de un individualism antropologic tot mai violent, care nu doar dărâmă căsătoria, ci riscă totodată să amenințe țesutul social precum și susținerea demografică a societății.
Următorul pas ar putea valoriza cum se cuvine logodna creștină văzându-o ca un timp de har și de discernământ vocațional care să educe logodnicii în a trăi tot mai mult în Domnul relația lor de iubire. Se va face referire la o primire conștientă și responsabilă a harului prin Botez, la Euharistie, sacramentul nupțial prin excelență, acolo unde Mirele și Mireasa devin tot mai mult și mai profund un singur trup. Această abordare va duce la o integrare tot mai profundă a cuplului în comunitatea creștină, Corpul nupțial al lui Hristos în drum spre plinătatea escatologică a nunții Mielului. Acest lucru ar trebui să permită printre altele o depășire a paradoxului conform căruia criteriile actuale ce trebuie să le îndeplinească o peroană pentru a încheia Căsătoria sunt net inferioare celor cerute unui catehumen adult pentru a fi admis la Botez. Pentru a înrădăcina în mod real în Hristos, Mirele Bisericii, relația lor afectivă și pentru a da o însemnătate dimensiunii sale escatologice, această etapă ar trebui să-i educe pe logodnici la castitate înainte de căsătorie. În acest sens, castitatea trăită în viața consacrată trebuie să fie de un real ajutor.
Obiectivul ultim al acestui itinerariu ar trebui să fie acela de a-i conștientiza pe logodnici că prin celebrarea liturgică vor beneficia pe deplin de harul tainei Căsătoriei în Biserică și prin Biserică. Astfel, promisiunea de nuntă nu va mai fi o aventură titanică bazată doar pe propriile forțe, ci va fi înrădăcinată în misterul indisolubil și gratuit al da-ului pe care Mirele om și dumnezeu l-a făcut odată pentru totdeauna pe Cruce Miresei Sale nedemne. El a salvat totodată și frumusețea iubirii umane fidele al cărui farmec bărbatul și femeia continuă să-l trăiască în ciuda tuturor greutăților.
Traducere de Octavian FRINC după M. IMPERATORI, „Matrimonio e fede oggi: una riscoperta del primato di Dio” în La Civiltà Cattolica (3963-3964), 8-22 august 2015, pp. 209-224.
