Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, ci de adulți înfometați de adevăr și de frumusețe (II)

 
Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, ci de adulți înfometați de adevăr și de frumusețe (II)
  • 07 Dec 2014
  • 1507
  • 0
(AICI, Prima parte)
de Massimo Camisasca

Repornind de la conștiința de a fi copii
    
„Cum putem relua acest aspect elementar al familiei (fiul ca și dar), fără a ne rătăci pe falsa stradă a dreptului adulților? Trebuie să pornim de la condiția de fii, de la această legătură de dependență, care reprezintă una dintre cele mai profunde rădăcini ale condiției umane.
    
Cu toții suntem fii, toți copiii sunt fii. Copilul își cere părinții și genealogia. Acesta este dreptul său fundamental: este recunoscut ca și fiu, este recunoscut locul său generativ, îi este garantată o viață familie, așa cum este scris în Convenția drepturilor copilului, a ONU din anul 1989.
    
Fiul își va construi cu greu propria identitate atunci când nu poate trăi în strânsă relație cu cei care l-au generat. Dreptul copilului-fiu de a avea o familie este un drept, prin urmare, de identitate. Acest drept, din păcate, uneori este „trădat” de pretinderea părinților de a avea „un copil cu orice preț”, și este căutat pe toate căile, căi precum fertilizarea heterologă sau mamele surogat, care-i îngreunează copilului cunoașterea propriilor origini. Neștiind cine este tatăl sau mama, sau cunoscând doar pe unul dintre părinți, este un adevăr dramatic pentru copil. Spațiile goale relative la origini se traduc în lacune grave ale identității, deoarece fac imposibilă relatarea propriei istorii personale.
    
Dar și adulții care urmează această stradă periculoasă, de posesie și control al fiului, pierd un aspect fundamental al experienței: faptul că fiul este un dar, ceva neașteptat, o surpriză. Este înșăși viața fiilor, în caracterul lor de noutate și de imprevizibilitate, care dezminte iluzia controlului și care îi recheamă pe părinți la o atitudine de serviciu umil și gratuit față de viață. După cum spune Sfântul Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea către familii, la nr. 11: „Copilul se dăruiește pe sine fraților și surorilor, părinților săi, întregii sale familii. Viața sa devine un dar pentru înșiși autorii vieții, care nu vor putea să nu simtă prezența copilului lor, participarea sa la existența lor, aportul său la binele comun al lor și al comunității familiale”.

Fiul ca și sarcină
    
Darul unui fiu reprezintă și o sarcină pentru părinți. Se deschide aici marea temă a educației. Fiul trebuie condus cu responsabilitate și cu iubire de-a lungul itinerariului care din copilărie conduce la pragul maturității.
    
Educația reprezintă continuarea generației. Rolul educativ al familiei trebuie să însoțească fiul pentru ca acesta să poată răspunde lucrurilor și întregii existențe. Spune Papa Benedict al XVI-lea: „A educa - din latinescul educere - înseamnă a ieși afară din sine însuși și a se introduce în realitate, spre o plinătate care face persoana să crească”.
    
De asemenea, va fi necesar să fie luate în considerare eșecurile și sacrificiile. Sacrificiul este un lucru căruia noi, post-modernii, ne este greu să-i cunoaștem valoarea. Cu toate acestea, este foarte de greu a educa și este, de asemenea, foarte greu pentru părinți să ceară renunțări și să impună limite cererilor fiilor: se tem să nu piardă afecțiunea lor. Nesigranțele și slăbiciunile părinților îi împiedică să aibă un raport liber cu fii lor. Autoritatea lor devine mai slabă și ambiguă. Sunt șantajați de nevoia lor de a primi afecțiune și recunoaștere din partea fiilor.
    
Este foarte corect ca și copiii să ocupe un loc important în viața noastră. Ei sunt un bine de neînlocuit, dar nu pot să fie sensul vieții noastre. Nu sunt făcuți pentru a umple golurile din viețile noastre, pentru a ne mângâia rănile, ci pentru ca împreună, bazându-ne pe Misterul comun al darului vieții, să ne realizăm vocația. În acest sens, este cu totul specială experiența Chiarei Corbella și a lui Enrico Petrillo, care și primit copiii „bolnavi” ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, fiind siguri că acei copii aveau o misiune misterioasă de aprofundat și ei, ca și părinți, erau chemați să-i însoțească în vocația lor.
    
Astăzi, părinții întâmpină dificultăți în însoțirea fiilor pentru realizarea chemării lor. Sunt incerți asupra criteriilor care trebuie să le adopte în alegerile dificile și complicate ale existenței, nu știu ce își doresc pentru ei înșiși și în consecință pentru copiii lor. Acest atașament al părinților pare a fi mai mult narcisist decât proiectual. Fiii nu sunt văzuți ca și o nouă generație care se expune vieții, ci mai degrabă ca și cei care completează golul existențial al părintelui. Acesta este motivul pentru care tind să-i țină în acasă. În schimb, o poziție educațională autentică face ca părintele, printr-un raport de încredere, să fie un martor al sensului vieții și să-l însoțească pe fiu în căutarea și în găsirea acestui sens. Și el însuși, în acestă călătorie, să știe să-și repropună veșnicele „de ce”, și să știe să reînvie speranța.

„Este de datoria acelora care au responsabilitatea de a fi părinți - a scris în mod semnificativ predecesorul meu, Mons. Adriano Caprioli, în ultima sa scrisoare pastorală - de a da seamă fiului de promisiunea pe care ei au făcut-o aducându-l pe lume: promisiunea că „există speranță în viața ta”.”
    
Din acest punct de vedere, este foarte educativ pentru un copil de a vedea o mamă și un tată că se roagă împreună, și că au un punct de referință mai mare decât ei, căruia îi cer putere și înțelepciune. Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, care nu există, ci de adulți înfometați de adevăr și de frumusețe, de sens și de fericire. Părinți care, în ciuda multor limite și în mijlocul multor erori, doresc să-și dea viața pentru ceva mai măreț.
    
În acest sens, experiența paternității și a maternității este înainte de toate un dar pentru părinți și pe plan spiritual. Tocmai pentru că este o sarcină care aproape că depășește resursele lor, poate deveni modul prin care ei dau tot ce au mai bun: să ne gândim la capacitatea de a se dărui, de a ieși din sine, de a spera, de a avea răbdare...; este o viață nouă, nu doar pentru copil, ci și pentru părinți. A deveni părinți este o experiență care îi „forțează” să aibă încredere să se abandoneze în mâini mai mărețe.
    
Măreția, complexitatea și fragilitatea vieții de familie, pot deveni oportunități spre a se descoperi întotdeauna copii, pentru a se recunoaște mici, pentru a învăța să se abandoneze, pentru a cere și pentru a experimenta providența Tatălui. A deveni tată și mamă înseamnă a se asemăna mai mult lui Dumnezeu, care iubește ca și un tată și ca o mamă.

Misiunea familiei: umanizarea umanului
    
Educația ajută viața fiilor să înflorească, astfel încât, la rândul lor, să producă noi fructe vitale. În acest fel, familia „umanizează omul”. Ce însemnă asta?
    
Pentru a deveni pe deplin umani trebuie să învățăm mai întâi ce însemnă a iubi și să experimentăm „legături de încredere”. Toate acestea le poate oferi o familie indiferent de nivelul de educație. Adesea, familiile cele mai simple și mai sărace sunt cele care mărturisesc aceste „legături de încredere”. Cu cât studiem mai mult, cu atât mai mult tindem să credem că a educa înseamnă a da competențe. Scopul familiei nu este acela de a da competențe, ci de a umaniza, de a-l ajuta pe celălalt să devină o persoană împlinită: familia predă încrederea, speranța și capacitatea de a ierta. Prin ochii ei se poate vedea cu realism și acea notă mică de răutate care se găsește în viața fiecăruia.
    
Omul poate iubi doar dacă înainte a recunoscut o iubire gratuită asupra sa. Familia este locul unde subiectul uman cunoaște experiența afectivă și morală elementară, bazilară, experimentează ce însemnă a fi iubit și învață, de asemenea, să aibă grijă de celălalt.
    
A fi fiu reprezintă din punct de vedere cronologic prima experiență pe care fiecare dintre noi a făcut-o în sânul propriei familii, și reprezintă și acea experiență de care va depinde în bună măsură capacitatea de a trăi ca frați, de a fi soț și soție, de a fi tată și mamă.
    
La fel ca în viața relațională, și în ceea ce privește viața spirituală, părinții, sunt primii mediatori și mărturisitori ai încrederii, ai speranței și ai iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi, creând astfel în familie un context în care credința poate ușor să nască și să înflorească.
    
Părinții educă în primul rând prin intermediul grijii legăturii lor și rămânând deschiși la viață. Într-adevăr, sosirea unui fiu în familie indică faptul că există o „sursă” încă vie, și nu doar biologic. De asemenea, indică că a existat un act de iubire. Tocmai prelungirea acestui act de iubire reprezintă ceea ce părinți caută, și este primul cadou pe care ei sunt chemați să-l dea fiilor lor, păstrând în cuplu iubirea vie. Copiii și tinerii  nu au nevoie doar să fie iubiți, ei trebuie să vadă că este posibilă iubirea reciprocă și să-i cunoască valoarea. De aici se naște încrederea lor și capacitatea de a crea legături stabile.

O comuniune educativă
    
Tot ceea ce am spus până acum poate să ridice în noi întrebarea: este posibil să se trăiască această sarcină atât de complexă? Da, pentru că părinții nu sunt singuri, nu sunt chemați să fie autosuficienți. Tocmai seriozitatea acestei sarcini îi avertizează, într-un mod aproape natural, de necesitatea unei comuniuni cu alte familii, cu care să împărtășească bucuriile, preocupările și alegerile educaționale. Inima vocației părinților este tocmai această deschidere la care sunt chemați să trăiască, în fața propriei inadecvări. Dumnezeu îi atribuie omului întotdeauna o sarcină, pentru ca acesta, prin misiunea încredințată lui să înțeleagă că singur nu poate face nimic (cf. In 15, 5). Sarcina pe care Dumnezeu o încredințează fiecăruia dintre noi, reprezintă întotdeuna și o tactică care să ne facă să intrăm în comuniune, pentru a ne face să înțelegem că toți suntem făcuți pentru comuniune. O familie care se concepe singură, își contrazice esența cea mai profundă.
    
În afară de prietenia cu alte familii, părinții pot conta și pe multe alte instituții care colaborează la opera lor educațională. De asemenea, ei au responsabilitatea de a alege locurile cele mai adecvate pentru formarea fiilor lor, dar trebuie să se bazeze și pe alte instituții și pe alți adulți care, își asumă și ei sarcina lor educativă, așa cum a menționat Papa Francisc, amintind un proverb african: „este nevoie de un sat pentru a creste un copil”.”

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:www.tempi.it

Adaugă un comentariu


3 + = 12
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii