Îngerii mişcă întotdeauna apele. Fiindcă sunt trimişii Celui de Sus. O apă stătătoare este semn al lipsei de vigoare, semn de moarte. Aripile îngerilor, asemenea unor uriaşe pânze de corabie, dau un imbold vital apelor existenţei noastre stătute, pentru a le repune în mişcare. E doar o adiere, fiindcă suntem noi cei care trebuie să prindem această dumnezeiască suflare pentru a ne avânta pe urmele îngerilor în văzduh.
Îngerii sunt doar semne. Trimişi să deschidă calea Fiului lui Dumnezeu, cel care revarsă asupra noastră încontinuu Spiritul Vieţii. După Înviere acest suflu este primul semn al vremurilor noi: “Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! …Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Spirit Sfânt” (Ioan 20, 21-22)
E interesant faptul că slăbănogul din Evanghelie este printre puţinii care nu îi cer nimic Mântuitorului. Treizeci şi opt de ani îşi spun cu putere cuvântul: omul nu mai are forţă nici măcar pentru a cere, pentru a spera. Nu mai are lacrimi pentru a plânge.
Simbolul celor treizeci şi opt de ani riscă să ne strivească şi pe noi. Având în faţa ochilor doar realitatea dură a lumii în care trăim, ni se poate părea că nimic nu se va schimba niciodată. Că nu mai e nimic de făcut şi de sperat. Nici în ţara aceasta, nici în Biserică, nici în viaţa noastră. Un glas şuierat pare să ne şoptească încontinuu o anti-litanie. Una a disperării: “Nimeni nu vă mai poate salva. Nimeni! Niciodată! Nicidecum!” Un fir asemenea unei pânze de paianjen se ţese perfid în jurul nostru, încercând să ne facă tot mai mult una cu patul neputinţelor noastre.
Din mila Cerului, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când rugăciunea nu mai e decât un geamăt nesfârşit al inimii, un Călcâi cade ca un fulger din Înaltul Cerului şi străpunge întotdeauna această pânză malefică. Un Călcâi promis nouă dintru începuturi, ce apasă şi sufocă acel înfiorător şuierat. În liniştea ce se lasă, un glas răsună pentru fiecare dintre noi: “Vrei să te faci sănătos?” Avem deplina, teribila libertate de a spune da sau nu lui Dumnezeu. Isus bate la o uşă care se deschide doar din interior.
Dacă îi spunem “da”, pe urmele Maicii Sfinte, geamătul nostru se transformă în cânt de bucurie: “Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 1-2)
Ne spun misticii că şi dacă doar gândul ni se îndreaptă spre Maica noastră, Ea este deja lângă noi. Călcâiul ei zdrobeşte pe cel ce încearcă să sufoce în noi darurile Spiritului Sfânt, în primul rând bucuria. Ni-l dăruieşte în schimb încontinuu pe Cel Unul-Născut, ce ne vindecă prin cuvântul Său: “Bucuraţi-vă!”
Să destrămăm iţele păcatelor prin Taina Mărturisirii. În aceasta Domnul ne face oameni noi şi sănătoşi încontinuu. Pe toţi. Ori de câte ori avem nevoie. Oricât de păcătoşi am fi.
Să întoarcem spatele păcatelor, aşa cum am promis la botez, abandonând astfel patul neputinţelor noastre, pentru a ne aşeza în leagănul inimii Maicii Preacurate.
Cine oare va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu?
PS Claudiu
Episcopul Curiei
