(CONFERINȚĂ: Roman, Institutul franciscan - 22 aprilie 2015)
Câteva repere istorice
Reapariția, în decembrie 1989, a Bisericii Române Unite cu Roma, vie și conștientă de dreptul său, a rescris prin speranță o parte a tragediei istorice a neamului nostru, mințit sistematic sub comunism. Suprimată de un regim diabolic ateu care detesta adevărul și libertatea, Biserica Română Unită părea, după decembrie 1948, data desființării sale, complet absorbită în Biserica Ortodoxă majoritară. Tot ce ținea de opera istorică a acestei Biserici a fost expropriat atunci din istorie. Astfel, multe personalități și opera lor și-au pierdut, de fapt, cartea de identitate, uitându-se voit a se spune că erau greco-catolice, iar eforturile lor se desfășurase sub patronatul indelebil al Bisericii lor.
Angajându-se pe două planuri - național și spiritual – construindu-și astfel propria identitate bisericească, Biserica Română Unită a început să folosească treptat beneficiile disciplinare ale Bisericii apusene, exprimând totodată un țel de emancipare pentru românii ardeleni. Aportul cultural şi civilizator al acestei Biserici de rit răsăritean-bizantin, dar în comuniune cu Roma din anul 1700, inspirându-se din Occident, le-a câștigat românilor ardeleni nu numai dreptul la supraviețuire, dar mai ales le-a deschis căile moderne ale culturii. A fost o lucrare reușită pentru întreaga cultură română care se bazează pe alegerile clarvăzătoare în timp ale unor episcopi ca Atanasie Anghel și Inocențiu Micu Klein.
După experiența tragică de clandestinitate, dintre 1948 și 1989, Biserica Unită a întâlnit refuzul de a fi restabilită în drepturile sale, fiind nevoită să-și recontureze propria misiune. Adevărul trunchiat a două sute cincizeci de ani de istorie românească făcuse mai mult rău decât minciuna însăși. În polemica anilor '90, situată inevitabil în funcție de justiție la dreptul asupra proprietății private și la reclamarea drepturilor esențiale ale persoanei umane care fuseseră diabolic și sistematic batjocorite, adevărul a continuat să sufere. Trecerea timpului și tergiversarea au constituit atunci armele de bază ale potentaților pentru a împiedica nu numai reconcilierea, dar mai ales lustrația și înnoirea societății, atât de entuziaste, în 1990, în regăsirea libertății.
Perpetuarea nedreptății și dezamăgirea produsă în sufletele celor care așteptau reparația morală a condus la resentiment care, pe termen lung, epuizează întotdeauna spiritele. Dacă citim, însă, Evanghelia, ne surprinde faptul de a-l vedea pe Isus cerând adesea imposibilul față de memoria lucrurilor rele sau de rugăciunea pentru persecutori. Cu atât mai mult cu cât Hristos n-a promis rezolvările definitive în această lume, subliniind faptul că fericirea celor persecutați își află sensul pe deplin abia dincolo.
Un univers între două lumi
Biserica Greco-Catolică exprimă ca prezență și misiune universul întâlnirii dintre Apusul și Răsăritul creștin, evocând această civilizație a frontierelor în Transilvania. A fost un univers benefic care a pus în mișcare energii impresionante, dar, deși a făcut atâta bine, această Biserică a fost incomodă, arătându-le părților, față în față, nu numai calitățile, dar și limitele. De obicei, cineva aflat la mijloc este stânjenitor iar, în timp, devine incomod. Fără prezența lui frontiera e mult mai clară, deci avantajoasă ambelor lumi, iar stabilitatea e ușor de realizat pentru ambele părți care, cunoscându-și bine formele, nu se simt amenințate de treceri dintr-o parte în alta.
Astfel expusă între Apus şi Răsărit, existența Bisericii Române Unite a constituit, de fapt, o adevărată cruce. Și poate, de aceea, istoria comunității greco-catolice rămâne pentru unii piatră de poticnire, fiindcă trecutul său, manipulat de adversarii adevărului, tinde să devină nota discordantă dominantă. Ca să ai însă o bună introspecție a fenomenului istoric trebuie să te poți detașa de el. A învinge urmele violențelor trecute, dar și idealismul subiectiv înseamnă, de fapt, renunțarea la obsesia „zonelor de influență” – cum cred unii! – în favoarea dreptului intangibil la libertate, conștiință și demnitate în Isus. Acum șaizeci de ani, episcopii, preoții sau credincioșii greco-catolici care urmau să intre în închisoare, pentru fidelitatea față de Biserica lor și față de Urmașul Sfântului Petru, n-au subscris vreunei politici lumești, ci au realizat prin fidelitate un profund edificiu spiritual care încă trebuie descoperit. De aceea, istoria se scrie după ani și, mai ales, pe documente.
Până în 1948, mărturisitorii greco-catolici au păstorit o turmă legată de forța creației, de pământul care a forjat țăranul ardelean, pentru care nu au ezitat, ei și predecesorii lor, să lupte cu ardoare în a-i câștiga și drepturile civile, alături de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Și au avut parte de recunoaștere universală sub pontificatul papei Pius al XII-lea, care nu se rușina să le sărute lanțurile pentru că nu s-a aflat între ei un Iuda care să trădeze. Doar că, mai târziu, pe când Biserica Unită era în afara istoriei oficiale, lumea s-a schimbat, iar în 1989 dreptul său la viață a creat multă jenă. Spuneam, însă, că fără nuanțări nu e posibilă aprofundarea trecutului. Renunțând să pătrundem fibra intimă a unor oameni al căror crez a fost mai important decât viața, facem din istorie o știință pozitivistă, frizăm anacronismul, pierzând din vedere ceea ce e mai de preț din valoarea mărturiei lor. A citi istoria din perspectiva interioară a unor suflete generoase și inspirate de Cuvântul viu al Domnului este, până la urmă cheia înțelegerii dramei persecuției noastre.
Biserica Unită a pierdut în 1948, împreună cu libertatea, universul creștin pe care ea însăși l-a forjat, dar și simțul creștin al omului simplu din satul transilvănean.
Desigur, Biserica a câștigat în libertate interioară, pierzând numeric în patruzeci și unu de ani de persecuție violentă. Pentru dreptatea sfințeniei, ceea ce moștenirea de credință a unei generații de suferitori pentru Hristos ne conferă nouă, azi, este bucuria de a sta în picioare pentru și numai pentru Dumnezeu. Chemarea la sfințenie este legată de răspunsul la harul Domnului și de apartenența celui ce crede la Biserică. Nu aparținem, însă, Bisericii doar pentru nevoia proprie de har, ci pentru că îi aparținem lui Isus, membri ai comunității vii de credință, indiferent de numărul celor care fac parte din ea. Cu atât mai mult cu cât sfințenia nu e și nu poate fi restrânsă la o chestiune strict personală de perfecțiune. În acest sens, jertfa martirilor ne ajută să situăm credința în legătură cu libertatea interioară pe care o conferă, propunând astfel un model de trăire peren.
Cine este martirul
Cine este, așadar, martirul? De ce Biserica are nevoie de martiri? Cum s-a schițat modelul trăirii creștinului în anii de prigoană? Care au fost trăsăturile interioare ale mărturisitorilor? Sunt întrebări la fel de actuale ca la începutul creștinismului și, de aceea, jertfa Bisericii Unite trebuie citită în contextul suferinței și al pătimirii lui Isus.
Unul din lucrurile cele mai importante pe care îl descoperim în moștenirea jertfei episcopilor greco-catolici este că fără credință viața nu-și mai are sensul. Lor li s-a cerut să-și renege crezul interior sub agresiunea ateilor deveniți peste noapte teologi de ocazie și să treacă de la credința cu Petru la ortodoxia, așa zisă „tradițională”! Portretele lor interioare descriu fidelitatea pentru adevărul Evangheliei și indispensabilitatea crucii la apelul lui Dumnezeu care înzestrează nimicul omului prin viața de har, câștigat de Hristos prin moartea sa pe Cruce. Astfel, omul trebuie să facă inevitabil pasul înainte pentru a descoperi că, în noaptea spirituală, nu Dumnezeu trebuie să se schimbe, ci omul, ținut strâns de mână de mâna răstignită a lui Hristos. De aceea, încercările extreme sunt purificare în viața celui care crede, aducând roadă în convertirea vieții (1).
Evanghelia între bun simț și aparențe
Mărturisitorii greco-catolici au înțeles cu viața că a crede nu e o simplă opțiune intelectuală în fața unor idei. Ei puteau să iasă din închisori oricând, dacă acceptau simulacrul de unire cu ortodoxia regizat de comuniști, în octombrie 1948, desprinzându-se de comuniunea cu Petru. N-au făcut-o din considerente de profundă credință în Dumnezeu și din respectul pentru pacea conștiinței lor. Opțiunea lor de credință nu a fost, de asemenea, o strictă apărare a unui banal univers cultural. În Biblie, Dumnezeu i-a făgăduit un pământ lui Avram și o moștenire care părea inițial doar asigurarea materială a unui neam. Avram a înțeles, mult mai târziu, că nu pământul făgăduit era ideea centrală a legământului său cu Dumnezeu, ci moștenirea spirituală. O moștenire legată de genealogia de credință a neamului născut din el care trebuia să transmită, să mărturisească și să aștepte în credință vremea mântuirii. În acest sens, episcopii uniți au putut descoperi, la rândul lor, timpul vieții Bisericii ca istorie a mântuirii și plinirea lui în Hristos. „Cel ce caută de a se dezlipi de el însuși – spune azi papa Francisc – împlinește o alegere foarte precisă: preferă timpul în fața spațiului. Iar timpul deschide orizontul veșniciei: nu cunoaște limite” (2). Asta înseamnă să trăiești primatul căutării Împărăției lui Dumnezeu în fața alergării după recunoașteri publice sau lucrurile deșarte ale lumii.
Trăsăturile martiriului
a) Răbdarea ca speranță
Tradiția spirituală a Bisericii spune că, în lupta cu diavolul, omul are nevoie de răbdare mai mult decât orice altceva. Rezistența martirilor este lucrarea harului, așa cum amintește Sfântul Pavel: „ne lăudăm în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare. Și răbdarea încercare, iar încercarea speranță. Iar speranța nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Spiritul Sfânt, Cel dăruit nouă” (3). Credința, fiind rezultatul întâlnirii cu Isus, nu e câștigată de puterea noastră fizică sau psihică. Sfântul Pavel spune că taina lucrurilor pe care le trăiești nu se poate arăta în prezent. Eventual în viitor, dar cu certitudine numai în veșnicie. Fiul lui Dumnezeu în grădina Măslinilor petrece (Paștele, pesah = trecere) cu noi această sfârtecare omenească între acceptarea jertfei și fuga de ea. Primind voința Tatălui, Isus continuă să rămână ancorat în libertatea care vine din încrederea față de planul ceresc. Prin urmare, umilința interioară se scrie, și în cazul celui credincios, sub semnul rugăciunii Domnului, dezvăluindu-i calea pentru a trece cu folos vremea încercării. Fiindcă nimic nu se petrece fără știrea Domnului.
Răbdarea sau rezistența unui persecutat pentru crezul său interior este în mod evident Taina harului. Smerenia fără încredere este o deprimare mascată, așa cum și încrederea fără smerenie este disimularea prezumției de a realiza ceva prin forțe proprii. De aceea, episcopul clandestin Iuliu Hirțe, decedat în 1978 după o lungă suferință datorată închisorii, a putut scrie în testamentul său: „m-au ținut închis săracii cu duhul și mintea, crezând că Dumnezeu poate fi închis în nacelă de oțel și gratii. Sărmanii de voi, vă compătimesc și vă iert, dar urmașii nu vă vor uita. Las ca testament, haitei de lupi atei, iertarea, iar vouă, iubiților mei, binecuvântarea și să-mi urmați sfaturile. Să nu uitați niciodată, să fiți buni creștini, să vă iubiți țara și neamul ca pe voi înșivă, să vă educați copiii în dragoste și iubire, să nu uitați că faceți parte din Biserica Greco-Catolică, întemeiată pe Petru pe temelia Romei” (4).
b) Simplitatea ca providență
Papa Benedict al XVI-lea în volumul despre Isus din Nazaret, spune că: „martiriul nu este o ispravă eroică, ci harul de a putea suferi pentru Isus – apoi, vorbind despre sfântul Petru, papa precizează că acesta „trebuie să se dezlipească de eroismul propriilor acțiuni și să învețe umilința ucenicului. Voința sa de a se lupta, eroismul său se termină în tăgăduire... eroismul său s-a prăbușit într-o formă meschină de tactică. Trebuie să învețe să-și aștepte ceasul; trebuie învețe așteptarea, perseverența. Trebuie să învețe calea urmării pentru ca apoi, la ceasul său, să fie dus acolo nu vrea (Ioan 21, 18) și să primească harul martiriului” (5). Martiriul este, deci o arătare a simplității, mărturia încrederii în Providență. Scrierile despre viața în închisoare publicate ulterior ne-au confirmat că mucenicii fuseseră consacrați sufletește de această simplitate. Au învățat, prin experiența terorii, că nicio atitudine intelectualistă, prin care mulți creștini confundă prietenia cu Dumnezeu, nu se confundă cu credința. Dacă relația cu Dumnezeu poate fi periclitată de încrederea nezdruncinată în valoarea sinelui, echilibrul dintre caracterul omului și simțirea slăbiciunii firii personale trebuie să rămână miracolul harului. Această minune se exprimă mai ales în raportul de frățietate cu semenii, în care egoismul se vindecă prin dialogul relaționării și reciprocitatea încrederii. Nouă, azi, ne este mai greu să înțelegem aceste stări, fiindcă regimul comunist a distrus încrederea, cultivând viermele suspiciunii. Or, echilibrul vieții creștine tinde la dobândirea seninătății spirituale și obiective prin asumarea slăbiciunilor în relația cu ceilalți, fără de care maturizarea de credință riscă să rămână simplă utopie.
E foarte important să înțelegem de ce nu se pornește de la istoria culturii, ci de la predicarea vie (kerigma) a întâlnirii cu Isus: să acceptăm la prima persoană că s-a făcut om pentru noi, a suferit și a murit, a fost înmormântat și a înviat a treia zi. De aceea, credința nu e o etichetă, ci întâlnirea cu Hristos și viața cu Dumnezeu. În acest sens, episcopii s-au clericii greco-catolici au plătit cu viața un crez interior și apartenența la o Biserică vie. Au spuso, în octombrie 1948, celor care se temeau de prigoană că nu pot trăi altceva decât ceea ce au predicat toată viața, chiar dacă ispitirile funcțiilor înalte le-au fost puse înainte, iar trecerea de partea ortodoxiei fusese atunci relativizată de mulți. Au trăit acea atotputernicie a lui Dumnezeu care se spune: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (6). Om al durerilor și al nevinovăției călcate în picioare de păcatele omului, Isus continuă să reamintească iubirea Tatălui pentru om, alegând voit acest drum care nu îngenunchează conștiințele, scriind o existență profund umană. Or, prin smerenia sa, Fiul lui Dumnezeu ne poate învăța să așteptăm ceasul Lui, să-l cunoaștem fără a cădea în indiferență, prin recunoașterea umilinței și a perseverenței lucrului bun și simplu, făcut din inimă, dar mai ales fără interese meschine.
c) Libertatea interioară
În vremea prigoanei de credință, identificarea partidului comunist cu țara „a fost unul din principalele artificii de gândire care au sucit mințile, decenii la rând” – spune Annie Bentoiu (7). „Fără o discernere afectivă între bine și rău, riscăm să ne lăsăm convinși de orice discurs cu aparență logică, oricât ar fi de criminal” (8). Cei patruzeci de ani de viață clandestină ai Bisericii Greco-Catolice se petreceau „într-un univers unde cei slabi de înger se pliază la noua formulă de teroare, schimbarea este în curs. Tot mai multe persoane se arătau dispuse să gândească într-un mod diametral opus celui care domnise până atunci. Ceea ce se instaura sub ochii noștri erau raporturi de forță între stăpâni și sclavi... în consecință, fiecare devenise bănuitor și mai degrabă tăcut, de vreme ce oricine putea să-ți facă rău și orice frază îți putea fi răstălmăcită. ... până și aspectul exterior al oamenilor se schimba...” (9). Aici, în această zonă interioară a proliferat acomodarea și justificarea conștiințelor, universul ciripitorilor și al timoraților care au montat, vrând-nevrând, schelele acelui regim mizerabil.
Din scrierile episcopului Ioan Ploscaru – cu 14 ani de închisoare la activ – răzbate, de pildă, ideea că temerea din fața încercării este același lucru cu fuga dinaintea Puterii Dumnezeiești care lucrează la vremea ispitirii și a încercării, în deplina slăbiciune a omului. Din eforturile de rugăciune, din abandonul în voia Domnului şi optimismul voinței se năștea mângâierea ca rod al credinței. Oferind toate suferințele lui Dumnezeu, acestea au devenit suportabile în trăirea conștiinței că Hristos cel răstignit era pururi prezent lângă om: „Aveam conștiința clară că nu sunt singur, că Isus Mântuitorul, în numele căruia eram acolo, este aproape, mă încurajează, îmi dă forța necesară pentru ca în fiecare zi să depășesc toate obstacolele, singurătatea, frigul, foamea, pustiul şi incertitudinea” (10). Aceste trăiri au fost posibile numai în Hristos (11). Mai mult, intuirea unei „tehnici” de supraviețuire tocmai în miezul agresiunii răului, bazată pe deschiderea fără reținere la Providență, ne confirmă măreția harului în sufletul acestor oameni bulversați de tragedia istoriei. Ei s-au simțit oameni cu adevărat, fiindcă libertatea interioară nu le-o putea răpi nimeni. „...Noi cei de sub zăvor am fost mai liberi decât cei de afară. Noi nu am purtat niciodată un portret pe care nu l-am voit şi nu am strigat o lozincă pe care nu am crezut-o ! ... În închisori am putut face opoziție la ceea ce ni se spunea. Noi nu aveam ce pierde. Cel ce este redus la elementele constitutive este sărac, iar săracul este în cămașa fericitului. Francezii spun : «O mie de cavaleri înarmați nu pot jefui un om gol» (12)”.
Martirii au trăit, așadar, ce înseamnă să fii cu Dumnezeu, nu pentru prestigiul public sau pentru operele de apostolat, ci doar pentru Dumnezeu însuși. Monumentul răbdării lor se construise din renunțarea la „gestionarea” propriei vieți. Ei au învățat, astfel, prin experiență de ce Biserica este mai întâi un loc al refugiului și că trebuie spus „da!” unei lucrări care n-ui aparține omului, ci Aceluia care s-a jertfit pentru el.
d) A câștiga pierzând
Un semn al libertății interioare este și simțirea bucuriei despre care vorbește Isus apostolilor, înainte de arestarea sa (13). Este straniu să auzim înainte de pătimire un cuvânt despre bucuria creștină. O bucurie promisă deplină tocmai celor care îl vor lăsa singur peste puțin timp. La ceasul Cinei de taină, apostolii caută să-și declame atașamentul față de Isus, chiar dacă neliniștea pune în mod evident stăpânire pe ei. Domnul le anunță, însă, fără reținere slăbiciunea în fața încercării: „Acum credeți? Iată, vine ceasul, și a venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și să mă lăsați singur. Dar nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine” (14). Aceste pagini se înțeleg mai bine recitind cele spuse de mistica condusă de Urs von Balthasar, Adrienne von Speyr: „(Isus) împărtășind neliniștea lor (a ucenicilor) mărginită, îi va învăța dragostea pentru tot ceea ce e mai măreț pentru a le da posibilitatea de a participa la neliniștea sa absolută și fără margini. În spațiul limitat al micii lor neliniști, (Isus) le va aduce ușurare, dar îi va face să simtă – în locul ei – nemărginirea spațiului său, iar în interiorul acestuia marea sa tulburare. Prin acest schimb pe care li-l propune, le oferă ceea ce e mai bun: aici vor putea ei (ucenicii) să se ferească de propriul egoism și să devină deschiși dragostei sale. E adevărat că ceea ce le oferă este, cu precizie, acel lucru de care se tem mai mult: Isus îi eliberează pentru așteptarea și suferințele sale dumnezeiești și consumatoare. Le va ușura sărmana lor greutate omenească pentru a le da în schimb putința de a purta ceva din crucea sa nemărginită” (15). Tiparul sufletesc împărtășit de mucenici se ancora în adevărul vieții petrecute între bucurie și caznă, o viață crescută din credința că Crucea și Învierea sunt parte ale aceleiași Taine. De aceea, în pragul Pătimirii, Isus nu avea intenția de a-și dispera și împrăștia ucenicii, ci le oferea cheia de a urma, prin har, calea începută de El: „ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (16).
Edificiul cultural sau social pe care Biserica îl realizează în istorie are sens dacă lumea se simte mai aproape de Dumnezeu. Acest lucru este vizibil când vine un moment de prigoană. Fiindcă nu se poate pregăti rezistența la încercările vieții cum se pregătesc examenele la școală, fiecare suflet este invitat să facă acest salt în necunoscut, dobândind pas cu pas experiența vie cu Dumnezeu. Mulți vor descoperi în felul acesta că Dumnezeu nu este departe de ei, ținându-i de mână. Dar pentru alții, încercarea e, de cele mai multe ori, o fatalitate. Or, în felul acesta se neagă tot ceea cei mai de preț în inimă. Dacă rămânem șocați de palpabil – în acest caz de violența adversității – fără a ne simți asociați de prezența lui Dumnezeu, vom fi împiedicați să ne deschidem spre adevărata întâlnire cu Dumnezeu.
Poporul iudeu regăsea prospețimea legământului cu Dumnezeu în ceasurile amarelor persecuții și ale deportărilor. Istoria Bisericii confirmă, de asemenea, încercarea ca loc de renaștere. Niciodată trecutul nu-și revelează învățătura de suflet decât în funcție de cât anume, din prezent, este recunoscut ca dar de la Dumnezeu. Credința nu e un premiu pentru lucruri pe care le-am făcut, dar nici pretenție spirituală. Constatând greutățile reîntoarcerii în libertate și opresiunea la care a fost din nou supusă o comunitate încercată ca Biserica Unită, ne putem repeta adevărul biblic că Dumnezeu îl învață pe om să câștige pierzând. După cum o spune și troparul Învierii: „cu moartea pe moarte călcând”.
Concluzii
A vorbi despre credința martirilor nu e un apel la revanșă, ci contemplarea harului Crucii în viața oamenilor credincioși. După eliberarea din 1989, figurile martirilor au fost des evocate pentru a sublinia nevoia de reparație, amintirea aurei lor slujind, aproape fără voie, îngreunării vindecării și a eliberării de resentiment, încurcând într-un fel semnificațiile purității conversiunii. Bisericii din Efes din cartea Apocalipsei i se amintesc meritele formidabile și martirajul, dar i se reproșează pierderea dragostei dintâi (17). Această dragoste de la începuturi și păstrarea prospețimii sale pare să conteze cel mai mult pentru Hristos. Așadar, sunt mai puțin importante lucrările sau eforturile care pot cu ușurință să răcească o inimă prin vanitate și spirit de revanșă, depărtând-o astfel de iubirea dezinteresată și fără măsură. Ne-a luat douăzeci și cinci de ani să înțelegem asta, dar a meritat. Drumul mântuirii nu este a inventa ceva pe gustul nostru sau a da bătălii pentru supremație, într-un mod vindicativ. Doar așa putem accepta voia Cerului, timpul său și libertatea Spiritului de a recrea totul din nimic. Dar este o experiență care deschide, în fond, spre seninătate: suntem așteptați dincolo, câștigați prin sângele de mare preț al lui Isus.
Încheind, martirii greco-catolici au trăit ceas de ceas bunătatea, surâsul, prietenia, înțelegerea care definesc de fapt istoria de iubire cu Dumnezeu și nu „sistemul”. Credința e viața. Închiși după gratii materiale, dar liberi interior, au trăit din plin dimensiunea speranței zidite pe Hristos cel suferitor, cu ajutorul de neprețuit al Maicii Preacurate. Alături de năluca trecutului subzistă printre noi și semnele decăderii civilizației contemporane, dar viitorul depinde de cum anume ne situăm față de speranță. Calea credinței, prin care putem revedea totul, este cea validă: „doar credința biruie lumea” (1 Ioan 5, 4). Cardinalul Van Thuan, care avea și el la activ șaisprezece ani de închisoare comunistă în Vietnam, spunea că nu-i nevoie să lansăm apeluri urgente lumii; „începe tu mai întâi să mergi înainte. Speranța cere curaj și determinare. Răbdarea și jertfa sunt componentele binelui care perseverează”. Poate suntem descumpăniți de înmulțirea răutății, dar Isus spune în Evanghelie că din cauza aceasta credința multora se va răci, atrăgându-ne atenția că acest aspect nu trebuie să fie o piedică în fidelitatea față de Dumnezeu. Răbdarea Lui e întotdeauna un timp de har și nu de slăbiciune. Pierderea credinței nu e o iluzie, deci e necesar să vedem că Fiul lui Dumnezeu ne-o spune pentru a ne feri de primejdie și a ne întări tocmai în ceea ce riscăm să pierdem. „Suntem mântuiți prin speranță. Acum, ceea ce sperăm, dacă e văzut nu mai e speranță. Ceea ce vedem, cum am putea să-l mai sperăm. Îl așteptăm cu perseverență" (18).
PS Mihai, Episcopul Eparhiei "Sfântul Vasile cel Mare" de București
1 Cf. Papa Francisc – Jorge Mario Bergoglio, Aprite la mente al vostro cuore, Rizzoli, Roma, 2013, p. 200.
2 Papa Francisc Jorge Mario Bergoglio, Il Nuovo Papa si racconta, Salani, Roma, 2013, p. 88.
3 Romani 5, 35.
4 Episcop Iuliu Hirțea, Rorate caeli, Oradea, Editura Universității, 2014, p. 155156.
5 Ibidem, p. 80
6 2 Corinteni 12, 910.
7 A. Bentoiu, Timpul ce ni sa dat, vol. 2, Humanitas, 2011, p. 209ss.
8 Ibidem, p. 173.
9 Ibidem, p. 211.
10 I. PLOSCARU, Lanţuri şi teroare, p. 207. « Am suferit omenește. Cu disperare, cu speranță, dar totdeauna în credință », precizează autorul nostru în prefața memoriilor sale de închisoare. Ibidem, p. 7.
11 Cf. Ioan 1, 12.
12 I. PLOSCARU, Lanţuri şi teroare, p. 162163.
13 Ioan 16.
14 Ioan 16, 32
15 Adrienne von Speyr – Ad Jo. 6, 20.
16 Ioan 16,33
17 Apocalipsa 2, 4
18 Romani 8, 24.
