”În această seară să ne aducem aminte că crucea lui Cristos, pusă în vârful acestei bazilici, este crucea celor din urmă care devin cei dintâi, a celor păcătoși care devin sfinți, a celor morți care vor învia. Cele trei fațade de la ”Sfânta Familie” dovedesc acest lucru: Cel dintâi se face pentru noi cel din urmă prin nașterea sa; prin jertfa sa, El ne răscumpără prin pătimire; moartea sa ne dă viața veșnică, făcându-ne părtași la gloria dumnezeiască. Admirând turnul lui Isus Cristos, ne ridicăm ochii către El, singurul care ne dezvăluie adevărul despre Dumnezeu și adevărul despre noi înșine”: a spus papa Leon al XIV-lea la așteptata Sfântă Liturghie celebrată în seara de miercuri, 10 iunie 2026 în bazilica ”Sagrada Familia” din Barcelona, cu ocazia binecuvântării ultimului și celui mai înalt turn al celebrei capodopere a venerabilului Antoni Gaudi, de la a cărui moarte se comemorează chiar în această zi o sută de ani. De adăugat că Sfânta Liturghie și ceremonia binecuvântării Turnului lui Isus Cristos al bazilicii lui Gaudi au fost urmate de un spectacol pirotehnic în aer liber.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei Leon al XIV-lea.
«Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!» (Psalm 8,2.10). Cu preamărirea luată din acest Psalm, plină de bucurie și uimire, vă salut pe voi toți, dragi frați și surori. Îmi exprim recunoștința față de Majestățile Lor și îi mulțumesc domnului cardinal Juan José Omella Omella, arhiepiscop de Barcelona, precum și celorlalți frați în episcopat și celor care se unesc la rugăciunea noastră: preoții, diaconii, călugării și călugărițele și seminariștii. În această seară, sărbătoare pentru tot orașul Barcelona și poporul spaniol, îmi extind salutul meu recunoscător față de autoritățile naționale, regionale și locale, precum și celor care aparțin altor comunități creștine și altor religii care participă la aducerea noastră de mulțumire.
Astăzi, bazilica ”Sfânta Familie” ne primește, deschizându-și porțile ca tot atâtea brațe larg întinse pentru a-l invita pe fiecare la acest altar, la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, care ne constituie ca familie iubită de Domnul și hrănită din viața însăși a Euharistiei. Acesta este felul în care Barcelona, la ciutat comtal, și toată Catalonia se adună în acest templu, semn de unitate și concordie pentru toată Spania, și își ridică ochii ca să întâlnească chipul lui Dumnezeu Tatăl care se iradiază în Fiul său făcut om, Isus Cristos.
În timp ce-i mulțumim Domnului pentru caritatea sa față de noi, îl preamărim pentru ceea ce săvârșește în viața noastră. Îi mulțumim în mod deosebit pentru această bazilică extraordinară pe care papa Benedict al XVI-lea a sfințit-o în 2010, amintind că este semnul văzut al lui Dumnezeu cel nevăzut, pentru gloria căruia se înalță turnurile ei (cf. Omilie pentru sfințire, 7 noiembrie 2010). În continuitate cu rugăciunea predecesorului meu, peste câteva momente voi binecuvânta turnul cel mai înalt, turnul lui Isus Cristos.
Această biserică este un unic edificiu, alcătuit din multe pietre. O casă care crește constant în decursul anilor urmând același proiect. Noi toți suntem pietrele vii ale acestei lucrări, care îl are pe Cristos ca temelie și punct culminant, început și sfârșit. Mult mai mult decât un monument, bazilica ”Sfânta Familie” este și astăzi un șantier, ceea ce ne amintește că viața creștină este mereu un drum pentru că este vorba de un proiect pe care Dumnezeu îl duce la împlinire.
Nu locuim, așadar, într-o operă neterminată, ci într-un templu aflat încă în construcție. Imperfecțiunea lui nu este un defect, pentru că certifică o dorință; nu înseamnă o lipsă, dar exprimă o promisiune, pe care vrem să o onorăm cu coerență. Gratitudinea noastră devine, atunci, un angajament în timp ce cooperăm la proiectul lui Dumnezeu, la construcția la care El însuși ne cheamă. Fiind templu al Spiritului Sfânt (cf. 1 Corinteni 6,16.19), această lucrare coincide cu viața noastră pe care Dumnezeu a gândit-o ca o capodoperă de realizat împreună.
În această privință, păstrăm în inimă cuvântul pe care Domnul i l-a adresat regelui David: «Oare tu îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?» (2 Samuel 7,5). Dimpotrivă, «Domnul îţi face cunoscut că Domnul îţi va face o casă!» (v. 11). Prin această veste, Scriptura ne învață că nu noi suntem cei care-i dăm un loc lui Dumnezeu, ca și cum ar fi elementul unei serii ori partea unui întreg mai mare decât El. În schimb, Dumnezeu este cel care ne dă nouă un loc, iar locul pe care ni-l dă este inima lui: locul Fiului, pentru noi, cei care eram străini; locul Celui iubit, pentru noi, cei care suntem păcătoși.
Voința sa se împlinește prin Isus și, de aceea, putem prinde sensul celor pe care le-am ascultat la Evanghelie, când Domnul spune fariseilor: «Dacă nu veţi crede că eu sunt, veţi muri în păcatele voastre» (Ioan 8,24). Sunt cuvinte grele, dar nu sunt nicidecum o amenințare, nici un șantaj. Sunt un îndemn la mântuire, o chemare la libertate din partea lui Cristos, care vrea pentru noi binele definitiv și veșnic. În fața amenințării răului, Domnul este întotdeauna cu noi, întotdeauna pentru noi. ”Eu sunt” este numele preasfânt pe care Dumnezeu l-a încredințat lui Moise din rugul aprins, revelând fidelitatea sa indestructibilă. Făcut om, El devine pentru noi Emmanuel, izvor de har și de iertare, de mântuire și de viață nouă. Iată de ce, dacă nu credem în Isus Cristos, rămânem în păcat și dăm la moarte nu doar pe noi înșine, dar și pe aproapele. Preaiubiților, nu putem să credem în Isus și să facem război. Nu putem să credem în Isus și să-l ucidem pe cel inocent chiar mai înainte de a se naște. Nu putem să credem în Isus și să-l abandonăm pe cel care suferă, care plânge ori care fuge de mizerie.
În această seară să ne aducem aminte, așadar, că crucea lui Cristos, pusă în vârful acestei bazilici, este crucea celor din urmă care devin cei dintâi, a celor păcătoși care devin sfinți, a celor morți care vor învia. Cele trei fațade de la ”Sfânta Familie” dovedesc acest lucru: Cel dintâi se face pentru noi cel din urmă prin nașterea sa; prin jertfa sa, El ne răscumpără prin pătimire; moartea sa ne dă viața veșnică, făcându-ne părtași la gloria dumnezeiască. Admirând turnul lui Isus Cristos, ne ridicăm ochii către El, singurul care ne dezvăluie adevărul despre Dumnezeu și adevărul despre noi înșine. Privind la Cristos, putem vedea lumea cu ochi reînnoiți: turnul crucii devine atunci stindardul carității, pentru că Dumnezeu ne iubește așa, transformând un instrument de moarte într-un semn de speranță. În crucea lui Isus, credința noastră atinge piscul, după cum mărturisește inscripția pusă la baza guliei: “Tu solus Sanctus, Tu solus Dominus, tu solus Altissimus”. Această cruce strălucește ziua, oglindind lumina soarelui, și strălucește noaptea, luminând orașul ca un far deschis către întinderea Mediteranei.
Da, lumina lui Cristos strălucește în întuneric, chiar dacă întunericul nu a primit-o (cf. Ioan 1,5.11). Refuzul acesta, însă, nu a făcut să dispară iubirea lui Dumnezeu: ”Când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că eu sunt și că nu fac nimic de la mine, ci vorbesc ceea ce m-a învățat Tatăl” (Ioan 8,28). Trebuie să trecem prin pătimirea Celui răstignit ca să fim luminați cu gloria Celui înviat: dintotdeauna, Tatăl învață cum să dăm viață, iar Fiul, care o primește de la El, o dăruiește tuturor prin puterea Spiritului Sfânt. Iată de ce Crucea este semnul luminos al iubirii sale. Când Cristos este înălțat, umanitatea sa magnifică strălucește, iar faptele noastre îl preamăresc pe Dumnezeu. Sunt faptele credinței, iar arta este una excelentă.
Chiar credința este cea care dă formă pietrelor și sens edificiului în care ne aflăm împreună. În rugăciunea noastră, descoperim de aceea legătura originară a lucrurilor cu Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului: El este artistul care a întipărit splendoarea sa în cosmos. Creat după chipul său, omul corespunde la lucrarea lui Dumnezeu prin ingeniozitatea lui, astfel încât artistul face din talent o preamărire, iar din creativitate, o mărturisire a Creatorului însuși. Ca arhitect înflăcărat de credință, venerabilul Antoni Gaudì a conceput aceste spații din voința de a povesti misterele vieții Domnului: în acest fel, el ne-a propus un pelerinaj spiritual care conduce la întâlnirea cu Cristos care s-a născut, a murit și a înviat pentru noi. Împreună cu Gaudì, comemorând centenarul morții lui, îi amintim și le mulțumim în această seară pe toți promotorii și binefăcătorii, artiștii și domeniile care cooperează la edificarea unei capodopere arhitectonice care este și o elocventă cateheză de pietre, culori și lumină. În înțelepciunea ei, Biserica reînnoiește astfel așa-numita ”Biblia pauperum” a vechilor catedrale, care sunt în ele însele mesaje foarte bogate de evanghelizare. În acest templu de imagini apare chiar mai evident faptul că arta și frumusețea sunt canale eminente de evanghelizare.
Dragi frați și surori, frumusețea acestui templu să ne ajute să învățăm tot mai mult de la Învățătorul și Domnul nostru arta de a trăi după Evanghelia sa. În timp ce ne ridicăm ochii către El, cel răstignit și înviat, să ne angajăm să ridicăm chipul celui care se află în pulbere (cf. 1 Samuel 2,8). Și să demonstrăm astfel că ”Sfânta Familie” este biserica cea mai înaltă din lume nu ca să fie prima în vreun clasament mundan, ci ca să călăuzească pașii poporului lui Dumnezeu peregrin în Spania prin crucea care luminează calea ca o făclie aprinsă în timp ce așteaptă întoarcerea Mirelui.
***
Leon al XIV-lea a ajuns în Spania pe 6 iunie 2026 și, după trei zile la Madrid, a sosit marți, 9 iunie a.c., la Barcelona, unde se desfășoară a doua etapă a călătoriei sale apostolice în Spania. După agenda evenimentelor de la Barcelona, papa merge mâine în Insulele Canare, destinația multor emigranți din Africa, unde rămâne până vineri, când se întoarce la Roma.
