Evanghelia ne permite ”să pornim într-un drum de purificare și convertire care ne conduce la libertatea de a fi fii ai lui Dumnezeu”, astfel și-a încheiat predicatorul Casei Pontificale cea de-a patra și ultima meditație din Postul Mare vineri, 27 martie a.c., în Aula Paul al VI-lea din Vatican, în prezența papei Leon al XIV-lea.
Redescoperirea etapelor finale ale călătoriei pământești a sfântului Francisc din Assisi, care a învățat ”să-și accepte propria fragilitate” și micime și că nimic, nici măcar respingerea, boala sau moartea, nu ne poate despărți vreodată de iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este meditația propusă de predicatorul Casei Pontificale, preotul Roberto Pasolini, în a patra și ultima sa meditație din Postul Mare, cu tema: ”Libertatea fiilor lui Dumnezeu. Bucuria perfectă și moartea ca soră”, vineri dimineață, 27 martie a.c., în Aula Paul al VI-lea din Cetatea Vaticanului, în prezența papei Leon al XIV-lea și a Curiei Romane.
Preotul capucin a amintit că în aceste patru meditații, cu tema ”Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă”, alegerea a fost să se lase călăuzit de figura Sărăcuțului ”pe drumul convertirii la Evanghelie”.
El a subliniat faptul că Francisc a devenit sfânt pentru că a învățat ”să se lase călăuzit de Dumnezeu în concretețea și sărăcia existenței sale” și, prin urmare, ca alter Christus, să-L primească pe Spiritul Sfânt cu disponibilitate. Spre sfârșitul zilelor sale, amintește Tommaso de Celano, el ”s-a transformat în rugăciune vie”, adică ”întregul său mod de viață devenise ca o rugăciune continuă”.
În acei ultimi ani, însă, a continuat predicatorul, Francisc a experimentat ”marea ispită” a unei crize profunde: Ordinul Fraților Minori ”crescuse și se transformase”, iar el ”se simțea dat la o parte, aproape inutil, chiar considerat un «idiot»”. Fratelui Leon, care era cu el la Santa Maria degli Angeli, Sărăcuțul i-a povestit parabola ”bucuriei adevărate și perfecte”, rugându-l să enumere lucruri frumoase ”care ar putea fi o sursă de mândrie pentru el și pentru Biserică”. În cele din urmă, i-a cerut să scrie că ”în toate aceste lucruri nu există bucurie perfectă” și a explicat că ”bucuria autentică se manifestă atunci când respingerea, umilința, neînțelegerea nu reușesc să ne ia pacea”. Adevărata bucurie, a subliniat preotul Pasolini, constă în modul în care ”reacționăm în circumstanțe nefavorabile, când suntem respinși și excluși”: ”Fericirea nu înseamnă să te protejezi de realitate, ci să înveți să o primești chiar și atunci când rănește, fără a fi copleșit de ea. Acolo devine concretă viața creștină și învățăm să prețuim o bucurie care nu depinde de cum se întâmplă lucrurile, ci de cum alegem să le trăim”. Prin urmare, bucuria perfectă nu este ”absența rănilor”, ci ”libertatea de a nu fi definit de ele. Este o libertate care nu șterge durerea, ci o împiedică să aibă ultimul cuvânt”.
În Evanghelie, Isus este cel care arată că ”acest mod de viață – liberi chiar și în fața urii și a persecuției – este împlinirea noii vieți în numele său”. El face acest lucru la începutul vieții sale publice, cu Fericirile, care nu sunt o lege, ci o promisiune, ”nu un program de îmbunătățire morală, ci revelația unei fericiri care deja acționează în inima realității”.
Stigmatele, a amintit preotul Pasolini, sunt astfel ”semnul vizibil al unei transformări interioare”: Francisc coboară din Verna ”cu trupul marcat și o inimă liberă”. Durerea nu dispare, dar nu mai are ultimul cuvânt. Și aceasta este o veste bună și pentru noi. Suferința nu dispare, ”dar nu mai are puterea să ne închidă. În adâncul inimilor, descoperim că avem o pace pe care nimic și nimeni nu ne-o poate lua”: ”Durerile vieții lasă în noi semne pe care nu le înțelegem întotdeauna și pe care adesea cu greu le acceptăm. Sunt răni care rămân deschise la două posibilități: ne pot închide în resentiment sau în fugă sau pot deveni spații de creștere și libertate”.
În iarna vieții, în lunile care precedă moartea sa, Francisc ”îndeplinește gestul cel mai dificil: învață să cerșească”, nu pâine, ci ”consolare, apropiere, tandrețe. Învață să primească”. Acceptă să fie îngrijit într-un loc protejat, palatul episcopului din Assisi: este ”sărăcia celui care știe că are nevoie de ceilalți atât pentru a trăi, cât și pentru a muri”. Și când o numește pe Moarte sora sa, acest cuvânt ”nu este o metaforă consolatoare”, ci mai degrabă ”rodul unui lung drum de reconciliere”. Pentru că, așa cum spune Scrisoarea către Evrei, diavolul ne ține captivi de-a lungul vieții noastre de frica morții. ”Dar când iubirea lui Cristos reușește să modeleze o viață nouă în noi, acea frică se topește lent, iar moartea își schimbă chipul, transformându-se în ultima și definitiva ocazie de convertire: momentul în care renunțăm la tot ce încă ne ține și ne abandonăm, fără rezerve, privirii drepte și milostive a Tatălui”.
Francisc, simțindu-și sfârșitul, se lasă dus la Porțiuncula, locul cel mai drag lui din lume. Aici primește vizita prietenei sale romane, Jacopa dei Settesogli, căreia îi cere să-i aducă dulciurile pe care le iubea atât de mult. Este actul final al sărăciei evanghelice a lui Francisc, ”cel al celui care acceptă să fie văzut în propria fragilitate”. Și astfel moare, după ce a învățat ”că a primi este cea mai pură formă de dăruire și că a te lăsa iubit până la capăt este cea mai mare libertate”.
Evanghelia proclamată de sfântul Francisc, a conchis preotul Pasolini, nu oferă scurtături, ci ”ne permite să intrăm pe o cale de purificare și convertire care duce la libertatea de fii ai lui Dumnezeu”. Este sarcina păstorilor Bisericii ”să păzească acest adevăr fără a-l atenua, indicând căi care deschid ușile către deplina maturitate în Cristos”. În acest an în care îl contemplăm pe Francisc, să fim mișcați ”de dorința care i-a călăuzit fiecare pas în viață: să-L cunoască pe Cristos”.
