«În acest An Jubiliar dedicat speranței, să reflectăm asupra relației dintre Învierea lui Cristos și provocările lumii de astăzi, adică provocările noastre. Uneori, Isus, Cel Viu, vrea să ne întrebe și pe noi: "De ce plângeți? Pe cine căutați?" De fapt, nu putem înfrunta singuri provocările, iar lacrimile sunt un dar al vieții atunci când ne limpezesc ochii și ne eliberează privirea.»
Cu această reflecție și-a început papa Leon al XIV-lea cateheza de miercuri, 19 noiembrie 2025, din Piața San Pietro, intitulată "Învierea lui Cristos și provocările lumii actuale", din seria catehezelor jubiliare "Isus Cristos speranța noastră".»
În reflecția inspirată din Evanghelia după sfântul Ioan, capitolul 20, pontiful observă că "evanghelistul Ioan ne atrage atenția asupra unui detaliu pe care nu îl găsim în celelalte Evanghelii: plângând lângă mormântul gol, Maria Magdalena nu l-a recunoscut imediat pe Isus cel înviat, ci a crezut că era grădinarul". «De fapt» – a precizat – «când relatează despre înmormântarea lui Isus la apusul soarelui, în Vinerea Mare, textul este foarte precis: În locul unde fusese răstignit era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou, în care nimeni nu fusese încă pus. Așadar, pentru că era Ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo (In 19, 41-42). Astfel, în pacea Sabatului și în frumusețea grădinii, se încheie lupta dramatică dintre întuneric și lumină, care a început cu trădarea, arestarea, abandonarea, condamnarea, umilirea și uciderea Fiului, care i-a iubit pe ai săi care erau în lume și i-a iubit până la capăt (In 13,1).»
Notând că Maria Magdalena nu s-a înșelat în totalitate crezând că l-a întâlnit pe păzitorul grădinii, pontiful a explicat: «De fapt, ea a trebuit să-și audă din nou numele și să-și înțeleagă sarcina de la Omul nou, cel care, într-un alt text al lui Ioan, spune: Iată, fac toate lucrurile noi (Ap 21,5). Papa Francisc, în enciclica sa Laudato si’, ne-a arătat necesitatea extremă a unei priviri contemplative: dacă oamenii nu sunt păzitori ai grădinii, devin distrugătorii ei. Speranța creștină răspunde astfel provocărilor cu care se confruntă umanitatea, astăzi, rămânând în grădina în care Cel răstignit a fost așezat ca sămânță, pentru a învia și a da roade multe.»
«Paradisul» – a continuat – «nu este pierdut, ci găsit. Moartea și învierea lui Isus sunt astfel fundamentul unei spiritualități a ecologiei integrale, în afara căreia cuvintele credinței nu au nicio influență asupra realității, iar cuvintele științei rămân în afara inimii. "Cultura ecologică nu poate fi redusă la o serie de răspunsuri urgente și parțiale la problemele generate de degradarea mediului, epuizarea rezervelor naturale și poluare. Ea ar trebui să fie un mod diferit de a privi lucrurile, un mod de gândire, o politică, un program educațional, un stil de viață și o spiritualitate care să dea formă unei rezistențe" (Laudato si', 111).
Din acest motiv, vorbim despre o convertire ecologică, pe care creștinii nu o pot separa de schimbarea de direcție pe care o cere urmarea lui Isus.»
«Astfel, fiii și fiicele Bisericii pot întâlni astăzi milioane de tineri și alți bărbați și femei de bună voință care au auzit strigătul săracilor și al pământului și au permis ca inimile lor să fie atinse» – a spus pontiful în încheiere, evidențiind că, de asemenea, există " mulți oameni care doresc, printr-o relație mai directă cu creația, o nouă armonie care să-i conducă dincolo de numeroasele diviziuni".
La final, papa Leon al XIV-lea a înălțat rugăciunea: «Fie ca Spiritul Sfânt să ne dea capacitatea de a auzi vocea celor care nu au voce. Atunci vom vedea ceea ce ochii noștri încă nu pot vedea: acea grădină, sau Paradisul, pe care îl vom atinge doar prin primirea și îndeplinirea propriei noastre misiuni.»
