În lucrarea sa „Bucuria lucrurilor mărunte”, Anselm Grün, călugăr benedictin din abația Münsterschwarzach (Bavaria), ne îndeamnă să avem o atitudine de mulțumire autentică și echilibrată față de propria noastră existență.
„A fi mulțumit de soarta ta, aceasta este cea mai mare bogăție”, spune un proverb. Un tezaur greu de atins atunci când greutățile se succed sau când suntem veșnic nemulțumiți. Totuși, există un drum către pacea interioară și bucuria celor umili. La intersecția dintre psihologie și spiritualitate, Anselm Grün oferă câteva repere pentru a-ți iubi viața așa cum este ea. Între ”satisfacția somnolentă” a celui sătul de toate și cea zgomotoasă a lăudărosului, se conturează satisfacția pe care el o numește „recunoscătoare”. Satisfacția justă și sănătoasă a celui care se mulțumește cu ceea ce are și care este recunoscător pentru ceea ce i se oferă. Cel care nu se plânge, chiar dacă viața sa nu este perfectă. Un sentiment care duce la bucurie și fericire.
GĂSIREA PĂCII INTERIOARE
Condiție prealabilă pentru serenitate: pacea interioară. „Cel care a găsit pacea interioară sau care se străduiește să o atingă este mai ușor mulțumit de viața sa”, asigură călugărul benedictin. Aceasta presupune să te accepți așa cum ești, să fii în acord cu tine însuți, să te împaci cu slăbiciunile tale. „Dacă sunt dominat de nevoile mele, dacă mă mânii pe mine însumi și pe slăbiciunile mele”, atunci nu am pace interioară. „A fi în pace înseamnă că accept tot ceea ce există în spațiul protejat al sufletului și trupului meu. Totul îmi aparține, dar nimic nu mă domină. Tot ceea ce accept îmi permite să trăiesc liber. Nu simt presiunea de a mă conforma unui tipar”, explică Anselm Grün. Cel care este în pace cu sine însuși este mai ușor mulțumit de ceea ce îl înconjoară. Pentru că nimic nu îi va răpi pacea interioară. În schimb, constată călugărul, cel care se arată nemulțumit față de lucrurile exterioare (locuința care nu corespunde așteptărilor sale, mediul zgomotos care îl deranjează, condițiile de muncă din compania sa...) adesea nu este în pace cu sine însuși. Astfel, critică totul.
CULTIVAREA SIMPLITĂȚII ȘI A MODESTIEI
Una dintre sursele de satisfacție rezidă în a nu avea cerințe prea mari. Cultivarea simplității, iubirea moderației, dovedirea modestiei, toate acestea contribuie la experimentarea satisfacției. Nu este vorba de resemnare, ci de a te mulțumi cu ceea ce viața îți oferă în loc să dorești mereu mai mult sau mai bine. „A nu avea pretenții prea mari aduce serenitate”, remarcă Anselm Grün. „Observ astăzi că mulți dintre noi avem pretenții exagerate: am dreptul să am o sănătate bună, dreptul să am o cameră liniștită la hotel, dreptul să cer copiilor mei să-mi respecte odihna”. Atâtea revendicări care nu aduc nici serenitate, nici fericire. „Cel care nu încetează să se gândească la propriile nevoi nu este seren și caută cauza profundă a nemulțumirii sale în circumstanțele exterioare, deși aceasta este în sine însuși”, explică călugărul.
FIIND ÎNȚELEGĂTOR CU SINE ÎNSUȘI
Nemulțumitul este aspru cu sine însuși. Continuă să creadă că ar fi putut face mai bine, se compară cu alții și se autocritică. Totuși, reamintește Anselm Grün, „întotdeauna vor exista oameni care se vor exprima mai bine decât mine, care vor câștiga mai bine sau care vor avea mai mult succes și influență decât mine. Atâta timp cât mă voi compara, nu voi putea fi mulțumit de ceea ce sunt și de ceea ce am”. În acest sens, Soren Kierkegaard considera că a te compara marchează sfârșitul fericirii și începutul nemulțumirii. Se întâmplă să fii nemulțumit de ziua care se încheie: „Dacă aș fi făcut asta, sau dacă aș fi spus altceva…”. Cu toți acești „dacă” în minte, este imposibil să fii în pace. Pentru călugărul german, „a fi mulțumit și seren înseamnă să accepți ceea ce a fost, chiar și ceea ce nu a fost un succes total, și să-i prezinți lui Dumnezeu, cu speranța că el va transforma totul într-o binecuvântare”. De fapt, nemulțumitul acordă prea multă importanță ego-ului său. Ar vrea să reușească, să fie admirat, să facă o impresie bună... Dar este ego-ul său cel care cere să fie apreciat, recunoscut și complimentat. El va fi mulțumit și seren doar dacă va ignora aceste cerințe.
EXERSAREA RECUNOȘTINȚEI
Satisfacția este strâns legată de recunoștință. Cel nerecunoscător nu este niciodată mulțumit. Niciodată nu este fericit și vrea întotdeauna mai mult. Dimpotrivă, recunoașterea unui beneficiu permite experimentarea satisfacției. Anselm Grün îndeamnă să nu ne gândim la ceea ce nu avem, ci să fim recunoscători pentru ceea ce avem. O satisfacție recunoscătoare presupune conștientizarea darului primit. „Sunt mulțumit de apa pe care o beau, dar sunt cu adevărat doar dacă simt că mă răcorește și cât de fericit sunt să beau apă proaspătă”, explică el. Filosoful bulgar Omraam Mikhaël Aïvanhov spunea: „În ziua în care m-am obișnuit să pronunț conștient cuvântul mulțumesc, am simțit că dețin o baghetă magică capabilă să transforme totul”. Fiind recunoscător, identifici în fiecare moment darurile pe care Dumnezeu ți le oferă: zâmbetul unui apropiat, o întâlnire frumoasă, un schimb plăcut... A te mulțumi cu ceea ce ai nu înseamnă a te închide, sătul, în ceea ce deții, ci înseamnă să te deschizi către ceea ce este nou și să accepți cu recunoștință.
O atitudine care nu privește doar pe cei cărora viața le surâde. Călugărul dă numeroase exemple de bărbați și femei încercați care au știut, totuși, să își păstreze bucuria de a trăi și să fie recunoscători. Care au știut să accepte viața așa cum le-a fost oferită. A fi mulțumit de viața ta nu depinde, așadar, de ceea ce ai trăit, ci de modul în care o privești și o interpretezi, deduce Anselm Grün. Totul ține de perspectiva pe care o adopți. „Fiecare dintre noi trebuie să decidă dacă vrea să privească trecutul său cu amărăciune sau cu recunoștință. Trecutul este așa cum este, nu îl putem schimba. Dar dacă îl privim cu ochii recunoștinței, în loc să ne plângem de soarta noastră, îl vom vedea diferit”.
A AVEA ÎNCREDERE ÎN ÎNDURAREA LUI DUMNEZEU
Una dintre căile spirituale pentru a ajunge la pacea interioară și la serenitate constă în încrederea pe care o avem în iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu ne cheamă la sfințenie, nu la perfecțiune. Nemulțumitul poate crede că Dumnezeu îl vrea perfect. Dar „Dumnezeu mă iubește așa cum sunt”, subliniază călugărul. „Nu așteaptă de la mine să-i câștig iubirea prin performanțe sau un comportament impecabil”. Așa cum un tată își iubește copilul necondiționat, și nu în funcție de ceea ce realizează, Dumnezeu își iubește fiecare dintre creaturi. Nu a spus El, adresându-se tuturor, la botezul lui Cristos: „Tu ești Fiul Meu preaiubit; în Tine îmi găsesc plăcerea” (Mc 1, 11)?
Traducere: ACC
