Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Papa Francisc: Pentru mine, părinții care înfruntă tot felul de provocări pentru copiii lor sunt adevărați eroi

 
Papa Francisc: Pentru mine, părinții care înfruntă tot felul de provocări pentru copiii lor sunt adevărați eroi
  • 14 Ian 2022
  • 210
Într-un interviu pentru mass-media din Vatican, papa Francisc vorbește despre părinți și copiii lor pe timp de Covid-19, precum și despre mărturia Sfântului Iosif, exemplu de tărie și tandrețe pentru tații de astăzi. Papa a vorbit, de asemenea, despre paternitatea și maternitatea spirituală.

Andrea Monda și Alessandro Gisotti. Anul special dedicat Sfântului Iosif s-a încheiat în 8 decembrie 2021, dar nu s-au încheiat atenția și iubirea papei Francisc față de acest Sfânt, dimpotrivă, acestea cresc cu fiecare cateheză pe care, din 17 noiembrie anul trecut, o dedică sfântului patron al Bisericii Universale. Din partea noastră, cotidianul L’Osservatore Romano a publicat o rubrică lunară în 2021, preluată și de site-ul Vatican News, despre scrisoarea ”Patris Corde”, dedicând câte un număr unui capitol din scrisoarea apostolică despre Sfântul Iosif. Rubrica a vorbit despre tați, dar și despre copii și mame în dialog ideal cu Soțul Fecioarei Maria, trezind în noi dorința de a putea dialoga față în față cu papa chiar despre tema paternității cu cele mai diferite nuanțe, provocări și complexități. S-a concretizat astfel acest interviu în care papa Francisc răspunde la întrebările noastre, arătându-și toată iubirea față de familie, apropierea sa față de cel care trece prin suferință și îmbrățișarea Bisericii acordată taților și mamelor care astăzi trebuie să se confrunte cu mii de dificultăți pentru a da copiilor un viitor.

Anul Sfântului Iosif și ”Patris Corde”

Sfinte Părinte, ați proclamat Anul special dedicat Sfântului Iosif, ați făcut o scrisoare numită ”Patris Corde”, iar în timpul de față, prezentați o serie de cateheze dedicate acestui Sfânt. Ce reprezintă Sfântul Iosif pentru Dumneavoastră?
Nu am ascuns niciodată sintonizarea pe care o simt față de figura Sfântului Iosif. Cred că acest fapt vine din copilăria mea, din formarea mea. Am cultivat dintotdeauna o devoțiune specială față de Sfântul Iosif pentru că cred că figura sa reprezintă, de o manieră frumoasă și specială, ceea ce ar trebui să fie credința creștină pentru fiecare dintre noi. Iosif, într-adevăr, este un om normal, iar sfințenia lui constă în faptul că s-a sfințit prin intermediul situațiilor frumoase și urâte pe care a trebuit să le trăiască și să le înfrunte. Desigur, nu putem ascunde faptul că pe Sfântul Iosif îl regăsim în Evanghelie, mai ales în relatările lui Matei și Luca, drept un protagonist important al începuturilor istoriei mântuirii. Într-adevăr, evenimentele nașterii lui Isus au fost evenimente grele, pline de obstacole, de probleme, de persecuții, de întuneric, iar Dumnezeu, pentru a veni în întâmpinarea Fiului său care se năștea în lume, îi pune alături de El pe Maria și pe Iosif. Dacă Maria este cea care l-a dat lumii pe Cuvântul făcut trup, Iosif este cel care l-a apărat, l-a ocrotit, l-a hrănit și l-a făcut să crească. În el am putea spune că se află omul timpurilor grele, omul concret, omul care știe să-și asume responsabilitatea. În acest sens, în Sfântul Iosif își dau mâna două trăsături. Pe de o parte, spiritualitatea sa remarcabilă, care este tradusă în Evanghelie prin povestirile viselor. Aceste relatări dau mărturie pentru capacitatea lui Iosif de a ști să-L asculte pe Dumnezeu care îi vorbește inimii sale. Numai o persoană care se roagă, una care are o intensă viață spirituală poate avea și capacitatea de a distinge vocea lui Dumnezeu în mijlocul multor voci care locuiesc în interiorul nostru. Alături de această trăsătură mai este una: Iosif este omul concret, omul care înfruntă problemele cu un simț practic extrem, iar în fața dificultăților și obstacolelor, el nu asumă niciodată poziția de victimă. El, în schimb, se plasează întotdeauna în perspectiva celui care reacționează, care corespunde, care se încrede în Dumnezeu și găsește o soluție de o manieră creativă.

Atenția reînnoită față de Sfântul Iosif dobândește o semnificație specială în acest moment de mare încercare?
Timpul pe care îl trăim acum este un timp dificil, marcat de pandemia de Coronavirus. Multe persoane suferă, multe familii sunt în dificultate, foarte mulți sunt asediați de angoasa morții și de un viitor nesigur. M-am gândit că chiar într-un timp atât de greu, aveam cu toții nevoie de cineva care putea să ne încurajeze, să ne ajute și să ne inspire pentru a înțelege care este maniera cea mai justă de a înfrunta aceste momente de întuneric. Iosif este un martor luminos în timpuri întunecoase. Iată de ce era just să i se dea spațiu în acest timp, pentru a putea să regăsim calea.

Un pontificat care a început în ziua Sfântului Iosif

Slujirea petrină a Sanctității Voastre a început chiar în ziua de 19 martie, sărbătoarea Sfântului Iosif...
Am considerat întotdeauna o delicatețe a cerului faptul că am putut să încep slujirea mea petrină pe 19 martie. Cred că, într-un anume fel, Sfântul Iosif a vrut să-mi spună că avea să mă ajute în continuare și să-mi fie alături, iar eu aș fi putut să mă gândesc în continuare la el ca la un prieten căruia să mă adresez, în care să mă încred, căruia să-i cer să mijlocească și să se roage pentru mine. Dar, cu siguranță, această legătură care este dată de împărtășirea Sfinților nu este rezervată numai mie și cred că va putea să fie de ajutor pentru mulți. Iată de ce sper că anul dedicat Sfântului Iosif a ajutat la a redescoperi în inima multor creștini valoarea profundă a împărtășirii Sfinților, care nu este o comuniune abstractă, ci una concretă, care se exprimă într-o relație concretă și are consecințe concrete.

Fii de astăzi, tații de mâine, în dialog cu Sfântul Iosif

În rubrica despre ”Patris Corde”, găzduită de cotidianul nostru în timpul Anului special dedicat Sfântului Iosif, am împletit viața Sfântului cu viața taților, dar și cu viața fiilor de astăzi. Ce ar putea primi fiii de astăzi, adică tații de mâine, din dialogul cu Sfântul Iosif?
Nimeni nu se naște tată, dar cu siguranță toți ne naștem fii. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l luăm în considerare, adică faptul că fiecare dintre noi, dincolo de ceea ce viața i-a acordat, este mai întâi de toate un fiu, a fost încredințat cuiva, provine dintr-o relație importantă care l-a făcut să crească și care l-a condiționat în bine sau în rău. A avea această relație și a-i recunoaște importanța în propria viață înseamnă a înțelege că într-o zi, când vom avea răspunderea pentru viața altcuiva, atunci când va trebui să exercităm o formă de paternitate, vom purta cu noi mai întâi de toate experiența pe care am primit-o la nivel personal. Este important, așadar, a reflecta despre această experiență personală pentru a nu repeta aceleași erori și pentru a învăța din lucrurile frumoase pe care l-am trăit. Sunt convins că raportul de paternitate pe care Iosif îl avea cu Isus a influențat atât de mult viața sa încât viitoarea predicare a lui Isus este plină de imagini și referințe luate întocmai din imaginarul patern. De exemplu, Isus spune că Dumnezeu este Tată, iar această afirmație nu ne poate lăsa indiferenți, gândindu-ne în special la cum a fost propria experiență umană a paternității. Aceasta înseamnă că Iosif a fost tată de o manieră atât de frumoasă încât Isus găsește în iubirea și paternitatea acestui om referința cea mai frumoasă pe care o acordă lui Dumnezeu. Am putea spune că fiii de astăzi, care vor deveni tații de mâine, ar trebui să se întrebe ce fel de tați au avut și ce fel de tați vor să devină la rândul lor. Nu trebuie să lase ca rolul patern să fie rezultatul întâmplării sau doar consecința unei experiențe făcute în trecut, dar să decidă în mod conștient în ce fel să vrea binele cuiva, în ce fel să-și asume responsabilitatea față de cineva.

Un bun tată are simțul libertății

În ultimul capitol din ”Patris Corde” se vorbește despre Iosif ca despre un tată în umbră. Un tată care știe să fie prezent, dar lăsându-și liber copilul să crească. E posibil acest lucru într-o societate care pare că premiază numai pe cel care ocupă spații și vizibilitate?
Una din cele mai frumoase trăsături ale iubirii, nu doar ale paternității, este întocmai libertatea. Iubirea generează întotdeauna libertate, iubirea nu trebuie să devină niciodată închisoare, posesie. Iosif arată capacitatea de a avea grijă de Isus fără să pună vreodată stăpânire asupra lui, fără a voi vreodată să-l manevreze, fără a-l distrage vreodată de la misiunea sa. Cred că acest lucru este foarte important ca formă de verificare a capacității noastre de a iubi, dar și a capacității noastre de a ști să facem un pas înapoi. Un bun tată este bun atunci când știe să se dea deoparte la momentul potrivit pentru ca fiul să poată ieși la vedere cu frumusețea lui, cu unicitatea lui, cu deciziile lui, cu vocația lui. În acest sens, în orice relație de bine e necesar a renunța la voința de a impune de sus o imagine, o așteptare, o vizibilitate, întocmai, o umplere completă și permanentă a scenei printr-un protagonism excesiv. Trăsătura cu totul iosefină de a ști să se dea deoparte, umilința, care înseamnă și capacitatea de a trece în planul secund, este probabil aspectul cel mai decisiv al iubirii pe care Iosif o arată față de Isus. În acest sens, este un personaj important, aș îndrăzni să spun esențial în biografia lui Isus, tocmai pentru că la un moment dat știe să se retragă de pe scenă pentru ca Isus să poată străluci în toată vocația sa, în toată misiunea sa. După modelul lui Iosif, noi trebuie să ne întrebăm dacă suntem în măsură să facem un pas înapoi, să-i permitem celuilalt și, mai presus de toate, celui care ne este încredințat, să găsească în noi un reper, dar niciodată un obstacol.

Sfântul Iosif și criza paternității

Ați denunțat de mai multe ori faptul că paternitatea este astăzi în criză. Ce se poate face, ce poate să facă Biserica pentru a reda tărie relației dintre tată și fiu, o relație fundamentală pentru societate?
Când ne gândim la Biserică, o gândim întotdeauna ca mamă, iar acest fapt nu este cu siguranță greșit. La rândul meu, am încercat în acești ani să insist mult asupra acestei perspective pentru că modul de a exercita maternitatea Bisericii este milostivirea, acea iubire care generează și regenerează la viață. Iertarea și reconcilierea nu sunt oare un mod prin care noi suntem ridicați din nou în picioare? Nu reprezintă o modalitate prin care noi primim din nou viața pentru că primim o altă posibilitate? Nu poate să existe o Biserică a lui Isus Cristos decât prin milostivire. Dar cred că ar trebui să avem curajul de a spune că Biserica nu ar trebui să fie numai maternă, dar și paternă. Este chemată, cu alte cuvinte, să exercite o slujire paternă, dar nu paternalistă. Când spun că Biserica ar trebui să recupereze această dimensiune paternă, mă refer întocmai la capacitatea cu totul paternă de a pune fiii în condiția de a-și lua propriile responsabilități, de a-și exercita propria libertate, de a lua decizii. Dacă pe de o parte milostivirea ne însănătoșește, ne vindecă, ne consolează și ne încurajează, pe de altă parte, iubirea lui Dumnezeu nu se limitează pur și simplu la iertare și la vindecare, căci iubirea lui Dumnezeu ne mână să luăm decizii, să înaintăm în larg.

Uneori, mai ales în acest timp de pandemie, teama pare să paralizeze acest elan.
Da, această perioadă istorică este marcată de incapacitatea de a lua decizii mari în viață. Tinerilor noștri le este deseori teamă să ia decizii, să aleagă, să se pună în joc. O Biserică este Biserică nu doar când spune DA sau când spune NU, dar mai ales când încurajează și face posibile marile decizii. Fiecare alegere are întotdeauna consecințe și riscuri, dar uneori, de teama consecințelor și a riscurilor, rămânem blocați și nu reușim să facem nimic, nu reușim să facem nicio alegere. Un adevărat tată nu-ți spune că toate vor merge întotdeauna bine, ci că chiar dacă te vei afla în situația în care lucrurile nu vor merge bine, tu vei putea înfrunta și vei putea trăi cu demnitate chiar și acele momente, chiar și acele falimente. O persoană matură se recunoaște nu în victorii, ci după modul în care știe să trăiască un eșec. Caracterul unei persoane se recunoaște întocmai în experiența căderii și a slăbiciunii.

Paternitatea spirituală

Pentru Dumneavoastră este foarte importantă paternitatea spirituală. Cum ar putea preoții să fie părinți?
Spuneam mai înainte că paternitatea nu este un lucru scontat, nimeni nu se naște tată, cel mult poate deveni tată. Tot la fel, un preot nu se naște deja părinte, dar trebuie să învețe aceasta puțin câte puțin pornind mai întâi de toate de la a se recunoaște ca fiu al lui Dumnezeu, dar apoi și ca fiu al Bisericii. Biserica nu este un concept abstract, este întotdeauna chipul unei persoane, o situație concretă, o realitate căreia îi putem da un nume foarte precis. Credința noastră, noi am primit-o întotdeauna prin relația cu cineva. Credința creștină nu este ceva care poate fi învățată din cărți sau din simple raționamente, este întotdeauna o trecere existențială care trece prin intermediul unor relații. În acest fel, experiența noastră de credință se naște întotdeauna din mărturia cuiva. Trebuie să ne întrebăm, așadar, în ce fel trăim gratitudinea față de aceste persoane și, mai presus de toate, dacă păstrăm acea capacitate critică de a ști să distingem, în schimb, ceea ce nu era bun în cele care au trecut prin intermediul lor. Viața spirituală nu este diferită de viața umană. Dacă un bun tată, omenește vorbind, este bun pentru că își ajută fiul să devină el însuși, făcând posibilă libertatea lui și conducându-l către marile decizii, tot la fel un bun părinte spiritual este bun nu când ia locul conștiinței persoanei care se încrede în el, nu când răspunde la întrebările pe care aceste persoane le au în inima lor, nu când se comportă ca un stăpân pe viața celui care îi este încredințat, ci atunci când, de o manieră discretă și în același timp cu fermitate, reușește să arate calea, să ofere diferite chei de lectură, să ajute la discernământ.

Ce credeți că este mai urgent astăzi pentru a da vigoare acestei dimensiuni spirituale a paternității?
Paternitatea spirituală este de multe ori un dar care se naște mai ales din experiență. Un părinte spiritual poate să împărtășească nu atât competențele sale teoretice, dar mai ales experiența sa personală. Numai în acest fel poate fi folositor unui fiu. Se simte o mare urgență, în acest moment istoric, de relații bogate în semnificație pe care am putea să le definim de paternitate spirituală, dar, permiteți-mi să o spun, și de maternitate spirituală, pentru că acest rol de însoțire nu este o prerogativă bărbătească sau numai a preoților. Există numeroase călugărițe exemplare, numeroase femei consacrate, dar și numeroși laici și numeroase laice care au un bagaj de experiență de așa natură încât îl pot împărți cu alte persoane. În acest sens, raportul spiritual constituie una din acele relații pe care trebuie să le redescoperim cu mai multă vigoare în acest moment istoric fără a o confunda vreodată cu alte parcursuri de natură psihologică sau terapeutică.

A fi tați în vremuri de Covid-19

Printre consecințele dramatice ale Covid-19 se află și pierderea locului de muncă pentru mulți tați. Ce ați dori să spuneți acestor tați aflați în dificultate?
Simt foarte aproape de mine drama acelor familii, a acelor tați și mame care trec printr-o dificultate particulară, agravată mai ales din cauza pandemiei. Cred că nu este o suferință ușor de înfruntat atunci când nu reușești să dai pâine copiilor tăi și să simți povara răspunderii pentru viața celorlalți. În acest sens, rugăciunea și apropierea mea, dar și susținerea Bisericii este pentru aceste persoane, pentru aceste persoane din urmă. Dar mă gândesc și la numeroși tați, la numeroase mame, la numeroase familii care fug din fața războaielor, care sunt respinși la granițele Europei și nu numai, și care trec prin situații de durere, de injustiție și pe care nimeni nu-i ia în serios sau îi ignoră în mod voit. Aș vrea să le spun acestor tați și acestor mame că pentru mine ei sunt eroi, pentru că văd în ei curajul celui care își riscă viața din iubire față de proprii fii, din iubire față de familia lor. Maria și Iosif au experimentat acest exil, această încercare, trebuind să fugă într-o țară străină din cauza violenței și a puterii lui Irod. Suferința lor îi apropie de acești frați care astăzi îndură aceleași încercări. Acești tați să se adreseze cu încredere Sfântului Iosif știind că el însuși, ca tată, a trecut prin aceeași experiență și prin aceeași injustiție. Aș vrea să spun fiecăruia dintre ei și familiilor lor să nu se simtă singuri. Papa își amintește întotdeauna de ei și, atât cât este posibil, va continua să le asculte vocea și să nu-i uite.



Sursa:vaticannews.va/ro