de cardinalul ales Marcello Semeraro
prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor
Când eram copil, pentru a-mi explica semnificaţia solemnităţii Tuturor Sfinţilor, mama mea îmi spunea că numărul lor era într-adevăr aşa de mare încât era imposibilă inserarea lor în zilele unui calendar şi de aceea era necesar să se facă o sărbătoare care să-i includă pe toţi. Era modul său de a traduce unui copil pe cei "o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor lui Israel" amintiţi de Apocalips (7,4). Numărul este într-adevăr inepuizabil, aşa cum este inepuizabilă înţelepciunea evangheliei, pe care sfinţii au tradus-o în propria viaţă; este numărul unei plinătăţi, care creşte din zi în zi.
Sfântul este mereu un "om al Fericirilor", aşa cum l-a numit Sfântul Ioan Paul al II-lea pe Pier Giorgio Frassati în omilia pentru beatificare. Cred că şi Fericitul Carlo Acutis, ale cărui rămăşiţe pământeşti le-am putut venera la 19 octombrie, a trăit în plinătate, în pofida vârstei sale tinere, fericirile din evanghelie. Vorbind despre el, papa a spus că "el nu s-a acomodat într-un imobilism comod, ci a perceput nevoile din timpul său, pentru că îi cei mai slabi vedea faţa lui Cristos" (Angelus din 11 octombrie 2020). Această frază a pontifului îmi readuce în memorie o imagine care-l reprezintă pe Carlo în timp ce, într-un scenariu montan, merge având rucsacul pe spate.
Într-o asociere de amintiri, cuvintele papei îmi readuc în memorie şi un mod de a traduce acel "fericiţi", care de nouă ori este repetat în relatarea Fericirilor din Evanghelia după Matei (5,1-12a). Mă refer la André Chouraqui care, traducând în limba franceză Noul Testament, a tradus acel "fericiţi" cu en marche, adică "să pornim la drum"! El încerca astfel o retroversiune în limba ebraică a exclamaţiei lui Isus, făcând ipoteza ca versiune originală pe buzele sale interjecţia ashréi care, şi în lumina Psalmului 1,1, ar evoca şi corectitudinea omului care merge pe calea dreaptă, care-l conduce la Dumnezeu.
Aşadar, iată că virtuţile amintite de fericirile evanghelice devin ca drumuri care conduc la întâlnirea cu Dumnezeu. "Fericitul" din evanghelie nu este unul care poate să stea liniştit ca să se bucure de propriile merite, ci este o figură "neliniştită", adică angajată în urmarea constantă a lui Isus. Este cel care fără încetare îl urmează pe Domnul şi merge cu fidelitate după paşii săi.
Biserica însăşi este un popor pelerin. Să luăm în considerare că acel en marche este şi o exclamaţie la plural şi asta (pentru a parafraza o expresie a poetului englez John Donne, preluată apoi de Thomas Merton) înseamnă că niciun "fericit", niciun sfânt nu este "o insulă". În schimb există o comuniune de sfinţi. De fapt, lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat conciliul, "i-a plăcut să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie" (Lumen gentium, nr. 9). Acesta este misterul vocaţiei universale la sfinţenie despre care a tratat acelaşi Conciliu al II-lea din Vatican şi pe care noi o contemplăm realizată în paradis.
O a doua reflecţie îmi vine dintr-o lectură făcută chiar în aceste zile a unei cărţi, dăruite de autor cu ocazia numirii mele ca prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Este vorba de textul exerciţiilor spirituale predicate de părintele François-Marie Léthel, carmelit desculţ, la Curia Romană în 2011 în prezenţa lui Benedict al XVI-lea (cf. La luce di Cristo nel cuore della Chiesa, Citt? del Vaticano, Libreria editrice vaticana, 2011). Tema cursului de exerciţii a fost "teologia sfinţilor", dezvoltată ascultându-i pe sfinţi şi lăsându-se conduşi de ei.
În meditaţii a amintit câteva figuri şi printre acestea este Charles Péguy, "un om care nu este un sfânt, dar care ca şi Dante, este unul din cei mai mari poeţi creştini". În această privinţă, părintele Léthel a scris: "A-l integra pe Péguy în teologia sfinţilor are o semnificaţie profundă pentru mine, pentru a spune că împărtăşirea (comuniunea) sfinţilor este deschisă cu adevărat pentru toţi oamenii şi că, după cuvintele sale, comuniunea sfinţilor este şi comuniune a păcătosului şi a sfântului, pentru că în mod fundamental este comuniune a lui Isus Mântuitor cu toţi oamenii şi cu fiecare" (pag. 217).
Mărturisesc că la început aceste cuvinte aproape că m-au tulburat; după aceea, în sufletul meu a coborât o mângâiere profundă: "sfinţenia" nu este rod al nostru, ci rezultatul unei vărsări de milostivire prin care energiile lui Cristos vindecă slăbiciunea şi fragilitatea noastră. Mi-am amintit atunci că Cristos ne iubeşte nu pentru că suntem buni şi destoinici... O mamă şi un tată, eventual, îi spun copilului lor: "Cât de frumos eşti, te iubesc...". Cu Dumnezeu este diferit. "Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi... Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,6-8).
La asta se adaugă universalitatea sfinţeniei, care nu face superflue glasurile mai mici şi ascunse. Minunăţia sfinţeniei este tocmai în acest a fi în sine mici şi slabi, ci mari şi puternici când suntem în imensitatea lui Dumnezeu, care dă forţa. "Toate le pot în cel care mă întăreşte", scrie sfântul Paul (Fil 4,13).
El priveşte la umilinţa slujitorilor săi şi face pentru noi ceea ce a făcut pentru Maria, mama sfântă a Fiului său. Face asta cu forţa rodnică şi coroborantă a Duhului însuşi, care a inundat-o pe ea. Aşa încât în marele cor al sfinţilor, chiar şi cel care este mic şi secundar pe tabla de şah politică a lumii şi chiar a structurilor ecleziastice este preţios pentru perfecţiunea numărului celor o sută patruzeci şi patru de mii însemnaţi de sângele Mielului.
(După L'Osservatore Romano, 5 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
