De Fr. Robert McTeigue, SJ
Postul este un moment bun pentru a învăța murind și înviind cu Cristos.
Ce se întâmplă dacă Postul nu ar fi doar „util”? (Prin aceasta vreau să spun că Postul s-a denaturat, iar postul a devenit dietă) Ce se întâmplă dacă rugăciunea nu ar fi fost un mijloc de îmbunătățire de sine? (Spunând asta, am în minte invitația pe care am primit-o odată pentru a vorbi cu studenții despre „spiritualitate ca aspect al bunăstării.”) Și dacă, după cum spunea Dietrich Bonhoeffer, „Când Cristos cheamă un om, îi cere să vină și să moară”? Aceasta este o întrebare bună, mai ales în timpul Postului, nu-i așa?
Ce s-ar întâmplă dacă Postul ar fi un timp pentru a ne accepta sărăcia, nevoia și incompletudinea noastră teribilă? Ce s-ar întâmpla dacă Postul ar fi un timp pentru a accepta maiestatea și sfințenia în continuă creștere și înfăptuire a lui Dumnezeu? Ce s-ar întâmpla dacă Postul ar fi un timp pentru a ajunge la adevărul șocant că Dumnezeu nu va fi satisfăcut dacă avem altceva în afară de El?
Și în timp ce multe persoane, în aceste zile vorbesc (poate nu prea clar) despre „mindfulness” și, cu toate că este cu siguranță adevărat că cunoașterea de sine este un element esențial al vieții morale și spirituale, cum ar fi dacă Dumnezeu a dorit să ofere o cunoaștere pe care să nu îndrăznim să o uităm vreodată? Dacă ar vrea Dumnezeu să ne ofere cunoașterea de a ne vedea pe noi înșine așa cum ne vede El?
Ce se întâmplă dacă am înceta să ne ascundem de acele adevăruri cu adevărat neplăcute? Cum ar arăta perioada Postului? Și perioada Paștelui? Și Solemnitatea Rusaliilor? Și toate zilele și nopțile noastre după aceea?
Aceste lucruri îmi vin în minte, întrucât tocmai am terminat un interviu cu părintele Donald Haggerty, în timp ce am discutat despre a treia carte a sa despre rugăciunea contemplativă, Contemplative Enigmas: Insights and Aid on the Paths to Deeper Prayer.
Relatarea lui despre adâncurile adânci ale rugăciunii este la fel de descurajantă pe cât este de convingătoare. El vorbește despre rugăciune ca o „călătorie minunată și exigentă”; el scrie despre „efortul însetat” al rugăciunii. Poate că în această perioadă a Postului, pe măsură ce ne rugăm Stațiunile din Calea Crucii în compania Domnului nostru, putem începe să ne gândim să facem propria noastră „călătorie exactă”. Poate că atunci când îl auzim pe Domnul nostru strigând de pe cruce, „Îmi este sete!”, putem îndrăzni să ne permitem să spunem la fel.
Și dacă o facem...? Vom supune lui Dumnezeu finalizarea procesului început printr-un angajament ferm de rugăciune mai profundă? Pot moderniștii post-moderni, crescuți în cultul stimei de sine și mituiți cu „Trofeele de participare”, pot îndrăzni să ia în considerare disimularea și pierderea sinelui (fals)? Luați în considerare aceste cuvinte din Sf. Edith Stein:
A te oferi lui Dumnezeu, uitând în mod nesăbuit de sine, pentru a nu ține cont de propria viață individuală pentru a permite o cameră completă vieții divine, acesta este motivul profund, principiul și sfârșitul vieții religioase. Cu cât este mai desăvârșit, cu atât mai bogată este viața divină care umple sufletul.
Din cauza zgomotului, a distragerilor și a „prea-ocupărilor”, ne zidim, blocând singura cunoaștere a sinelui pentru care merită luptat, și acesta este darul dureros de a ne vedea pe noi înșine așa cum ne vede Dumnezeu. Este devastator să începem să degustăm și să ne vedem propria sărăcie, mizerie generată de sine. Doar cei cu adevărat rugători pot privi acea mizerie suficient de mult, și cu suficientă compasiune, pentru a vedea prin ea oglinda și vasul iubirii divine ascunse dedesubt. Acest tip de rugăciune (la timp pentru Post!) aduce moartea fiecărei iluzii de care ne agățăm. Cine ar putea suporta?
Ce se întâmplă dacă considerăm Postul drept o alarmă cât mai urgentă pentru a ne opri din încercările noastre inutile de a ne ascunde de Dumnezeu, noi, care aparent am învățat atât de puțin din exemplul dat de Adam și Eva? Părintele Haggerty scrie că:
Fără cineva în viața noastră care ne cunoaște profund, în fața căruia nimic nu este ascuns sau deghizat, suntem susceptibili să ignorăm sărăcia reală care se află în sufletul nostru. Și s-ar putea să ne lipsească și frumusețea pe care Dumnezeu a plantat-o într-o manieră ascunsă în noi.
Dacă nu vom ajunge să ne vedem pe noi înșine așa cum ne vede Dumnezeu, ne avertizează părintele Haggerty, noi „…nu vom ajunge niciodată să realizăm că suntem iubiți de Dumnezeu într-o porțiune mai adâncă a sufletului, unde golul și nevoia de lumină și frumusețea sa nevăzută sunt sub observație”.
În această viziune, Postul este un timp de a ne preda sărăcia generată de sine și inutilitatea orbirii față de noi în fața lui Dumnezeu, pentru a intra în libertatea și împlinirea oferită numai celor care predau iluzia în schimbul iubirii adevărate.
Astfel înțeles, Postul nu trebuie trăit ca o formă sumbră a datoriei, ci ca un prim pas către libertatea de care Dumnezeu își dorește cu înverșunare să se bucure copiii săi.
În următorul articol, voi oferi o altă meditație pentru Post. Până atunci, să ne păstrăm reciproc în rugăciune.
Sursa: aleteia.org
Traducerea: Ioan - Ștefan Dumitraș
