Ilie Lazăr, personalitate fascinantă a istoriei recente a României

Ilie Lazăr, prizonier sub trei dictaturi

Liderul țărănist a fost întemnițat în timpul regimului autoritar al Regelui Carol al II-lea, în timpul dictaturii conduse de generalul Ion Antonescu, dar și în timpul comunismului.

Una dintre cele mai fascinante personalități din istoria recentă a României este marele patriot Ilie Lazăr. El a fost eliberatorul Cernăuțiului ocupat de ucraineni în zilele tulburi de la finalul Primului Război Mondial, confidentul lui Iuliu Maniu, dar și liderul organizației muncitorești a PNȚ. Cu un caracter puternic, cu convingeri democratice profunde care l-au determinat să se opună deopotrivă extremei drepte și extremei stângi, Ilie Lazăr a plătit cu ani grei de închisoare refuzul de a abdica de la principiile sale.

Exponent al micii nobilimi maramureșene

Ilie Lazăr este descendentul unora dintre cele mai prestigioase familii din mica nobilime maramureșeană, care au primit diplome nobiliare de la regii angevini ai Ungariei. Pe linie paternă, el descindea din familia Lazăr de Purcăreț, iar pe linie maternă din familia Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, a fost protopop greco-catolic al Sighetului și, de asemenea, pe lângă licența în Teologie, el avea și o licență în Drept. Ilie Lazăr a studiat la școala primară din Sighet, apoi la Liceul Piarist din capital Maramureșului istoric. În cele din urmă, s-a transferat la Liceul din Lugoj, iar apoi a terminat Facultatea de Drept din Cluj, unde a obținut licența și doctoratul. A făcut, de asemenea, studii de economie la Viena. Născut pe 12 decembrie 1895, în perioada Primului Război Mondial ajunsese la vârsta recrutării. Ilie Lazăr a fost încorporat în armata austro-ungară, unde a primit rangul de ofițer și, treptat, a ajuns la comanda unei companii în care, cu excepția a două persoane, erau înrolați doar români. Caracterul său dârz l-a adus în conflict cu ofițerii maghiari din armata imperială și, după o altercație cu unul dintre ei, a fost condamnat la trei luni de închisoare, care urmau să fie executate după terminarea războiului. În acea epocă, Petru Groza, cel care avea să devină prim-ministru al României cu sprijinul bolșevicilor, era ordonanța sa. Ilie Lazăr l-a protejat pe Petru Groza cât a putut, însă bunătatea i-a fost răsplătită cu trădare. Intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei i-a provocat o criză de conștiință. În cele din urmă, după discuții îndelungate cu soldații pe care îi conducea, Ilie Lazăr a decis să dezerteze din armata imperială austro-ungară și să se înroleze în Armata Regală Română. Drept urmare, a trecut, în 1918, linia frontului împreună cu întreaga sa companie. Planul său era să ajungă în Basarabia, însă, în apropiere de Cernăuți, a ajuns la el vestea că un detașament format din 700 de soldați ucraineni ocupase acest oraș. Ucrainenii începuseră să jefuiască Cernăuțiul și încercau să îi aresteze pe fruntașii românilor. Cel mai căutat era Iancu Flondor, care se ascundea în clădirea Mitropoliei ortodoxe. Ilie Lazăr a decis ca soldații săi să plece la Cernăuți, deși erau de patru ori mai puțini decât ucrainenii. Ilie Lazăr i-a cerut profesorului Sextil Pușcariu să îl pună în legătură cu ofițerii români care se aflau în Cernăuți, care au primit misiunea să comande grupele formate din soldații ardeleni ai lui Ilie Lazăr și care nu cunoșteau orașul. Întâmplarea este relatată pe blogul istoricului Cristian Negrea. Vestea intrării în oraș a ostașilor români care purtau încă uniformele austro-ungare i-a pus pe fugă pe ucraineni. Ilie Lazăr, împreună cu baronul Iancu Flondor, au mers la Primărie, iar ofițerul ardelean a pus el însuși primul steag românesc pe clădirea municipalității din capitala Bucovinei de Nord. Apoi, Ilie Lazăr și Iancu Flondor s-au deplasat 50 de kilometri spre sud, unde s-au întâlnit cu generalul român Zadik, căruia i-au cerut să grăbească înaintarea spre Cernăuți, deoarece exista riscul întoarcerii ucrainenilor. Ilie Lazăr, după acest episod, s-a întors în Transilvania, unde a organizat administrația românească din comitatul Maramureș. A participat apoi ca deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a decis Unirea Transilvaniei cu România. Întors acasă, el a ajuns în contact cu comandanții Armatei Regale Române care se îndreptau spre Sighetul ocupat de ucraineni. Ilie Lazăr a organizat înaintarea armatei spre oraș. Munții înzăpeziți au fost traversați cu ajutorul a 60 de perechi de boi rechiziționați de Ilie Lazăr și care au fost înhămați la tunuri. Astfel, Ilie Lazăr a ajuns să fie conducătorul trupelor care au dezrobit și capitala Maramureșului istoric. Apoi, a fost trimis să organizeze administrația românească în Satu Mare, unde a preluat funcția de secretar al județului.

„Garda de corp“ a lui Iuliu Maniu

După război, Ilie Lazăr a demonstrat că are și calități de jurist, nu doar de comandant militar. În anul 1923, s-a mutat în București, unde a început să practice avocatura. Relațiile sale bune cu Iuliu Maniu s-au strâns și mai mult. Ilie Lazăr, cu fizicul său impunător, a ajuns să îl însoțească peste tot pe liderul românilor ardeleni. Rafinatul intelectual și avocatul eminent Ilie Lazăr a acționat în multe situații ca o veritabilă gardă de corp a lui Iuliu Maniu. Cu un talent oratoric remarcabil, Ilie Lazăr a devenit șeful organizației de muncitori a PNȚ, partidul format în 1926 prin fuziunea dintre PNR, condus de Iuliu Maniu, cu PȚ, condus de Ion Mihalache. În anul 1928, el avea să fie ales pentru prima dată deputat de Maramureș, apoi a fost reales de mai multe ori. Organizația de muncitori a PNȚ devenise cea mai influentă organizație politică adresată acestei categorii sociale, a cărei înregimentare politică era vizată deopotrivă de partidele de extrema dreaptă și de extrema stângă. Acest lucru a făcut din Ilie Lazăr unul dintre principalii dușmani ai legionarilor și ai comuniștilor. De asemenea, pe fondul tensionării relațiilor dintre conducerea PNȚ și Regele Carol al II-lea, după instaurarea regimului de autoritate regală, Ilie Lazăr a fost trimis în lagărul de detenție de la Turnu. Eliberat imediat după abdicarea Regelui Carol al II-lea, Ilie Lazăr intrat în coliziune cu exponenții extremei drepte, astfel că a fost trimis din nou după gratii, la Târgu-Jiu. Eliberat după trei luni, el a redactat un document în care denunța condițiile inumane de detenție, apoi l-a trimis dictatorului Ion Antonescu. Ilie Lazăr i-a rămas fidel până la capăt mentorului său, Iuliu Maniu, iar pentru că, efectiv, reușea să îi fascineze pe muncitori și, astfel, distrugea toate eforturile propagandiștilor comuniști de a-i atrage pe aceștia de partea lor, în 1946, înainte de alegeri, Ilie Lazăr a fost arestat de comuniști. Imensa sa popularitate a fost dovedită de faptul că locul său de deputat a fost atribuit soției sale, Maria Lazăr. După alegerile fraudate masiv, Ilie Lazăr a fost eliberat, însă doar pentru scurt timp. În 1947, el a fost din nou arestat, cu ocazia înscenării de la Tămădău. Alături de el au ajuns după gratii toți liderii PNȚ, inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache.

Un om de neînfrânt

Ilie Lazăr a fost judecat într-o mascaradă de proces, iar la 12 noiembrie 1947 el a fost condamnat la 12 ani de închisoare, 5 ani de degradare civică, plata a 50.000 de lei cheltuieli de judecată și confiscarea întregii sale averi. Mai întâi, Ilie Lazăr a fost închis în Penitenciarul din Galați, apoi, din 1951, împreună cu Iuliu Maniu și cu episcopii greco-catolici, a fost transferat la Sighet. Temnicerii au refuzat să le spună unde se află, dar Ilie Lazăr și-a dat seama după ce a auzit sunetele clopotelor donate unei biserici de către familia sa. A rămas la Sighet, orașul pe care îl eliberase cu 34 de ani înainte, până în 1955, când a fost transferat la Râmnicu Sărat. Aici, el s-a dovedit din nou un om de neînfrânt. Rapoartele temnicerilor săi arată că Ilie Lazăr îi amenința și îi insulta, iar drept urmare avea parte de cele mai grele pedepse. Ar fi trebuit să fie eliberat în 1959, dar din cauza atitudinii sale a fost transferat în lagărele de deținuți politici din sud-estul României. A trecut inclusiv prin lagărul de la Periprava. A fost eliberat abia pe 9 iulie 1964 și s-a stabilit la Cluj, într-un modest apartament de bloc din cartierul Grigorescu. Nepotul său de fiică, Ionuț Gherasim, este în prezent directorul Fundației Corneliu Coposu și a fost șeful de cabinet al lui Corneliu Coposu în perioada 1989-1995. El își amintește cât de iubit era bunicul său în satul său natal, Giulești. ”Prima mea amintire, cea mai de suflet, este din 1972, când eram foarte mic, un copil cu bucle aurii. Bunicul meu a mers în Giulești, după foarte mult vreme, și ne-a luat cu el. S-a adunat tot satul ca să îl vadă. Ilie Lazăr era considerat un al doilea Pintea Viteazul. Mama mea, împreună cu mătușa mea și cu mine, am plecat să ne plimbăm pe o altă uliță. La un moment dat, au apărut trei bătrâni cu bărbi și cu toiege. Au întrebat: ”Al cui e coconul?”. Când mama mea le-a spus că sunt nepotul lui Ilie Lazăr, toți trei s-au așezat în genunchi și mi-au sărutat mâna”, își amintește Ionuț Gherasim.

Despre Ilie Lazăr, marele compozitor Harry Maiorovici povestește în memoriile sale că acesta mergea zilnic cu sufertașul să își cumpere de mâncare de la Tăietura Turcului. Pe când se întorcea acasă, prin 1974, doi domni bine îmbrăcați i-au spus că îl caută pe Ilie Lazăr, din partea rabinului Moses Rosen. Aceștia i-au spus că statul Israel a decis să îi acorde o pensie lunară de 400 de lei pentru că a salvat 30 de evrei de la pogromul de la Sighet. Ilie Lazăr, eliberatorul Cernăuțiului, nu avea pensie de la statul român…

Ionuț Gherasim își mai amintește că ”în 1975, de Sfântul Ilie, bunicul meu îi avea ca invitați pe cei din familiile Boilă, Langa, Marcu. La un moment dat a sunat cineva la ușă. A deschis tatăl meu. Doi tipi de la Securitate i-au spus că vor să stea de vorbă cu tovarășul Ilie Lazăr și i-au cerut să îi însoțească. Bunicul meu și-a luat straița și i-a însoțit suduind. A revenit la 4 dimineața. A doua zi a sunat, din nou, cineva la ușă. Tot tatăl meu a deschis, iar acea persoană a cerut să stea de vorbă cu domnul Lazăr. Era șoferul de pe Volga care l-a dus la sediul Securității și l-a felicitat pentru că nimeni nu i-a porcăit pe securiști la fel ca el”, își amintește Ionuț Gherasim.