(1 ianuarie 2014)
Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace
1. În acest prim mesaj al meu pentru Ziua Mondială a Păcii doresc să adresez tuturor, fiecărui om şi popoarelor, urarea unei existenţe pline de bucurie şi de speranţă. De fapt, în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei locuieşte dorinţa de o viaţă deplină, căreia îi aparţine un dor de nesuprimat de fraternitate, care stimulează spre comuniunea cu alţii, în care nu găsim duşmani sau concurenţi, ci fraţi care trebuie primiţi şi îmbrăţişaţi.
De fapt, fraternitatea este o dimensiune esenţială a omului, care este o fiinţă relaţională. Conştiinţa vie a acestei raţionalităţi ne face să vedem şi să tratăm fiecare persoană ca pe o adevărată soră şi un adevărat frate; fără ea devine imposibilă construirea unei societăţi drepte, a unei păci solide şi durabile. Şi trebuie amintit imediat că fraternitatea începe să se înveţe numai în sânul familiei, mai ales graţie rolurilor responsabile şi complementare ale tuturor membrilor săi, îndeosebi al tatălui şi al mamei. Familia este izvorul oricărei fraternităţi şi de aceea este şi fundamentul şi calea primară a păcii, pentru că, prin vocaţie, ar trebui să contagieze lumea cu iubirea sa.
Numărul mereu crescând de interconexiuni şi de comunicări care încâlcesc planeta noastră face mai palpabilă conştiinţa unităţii şi a împărtăşirii unui destin comun între naţiunile de pe pământ. În dinamismele istoriei, chiar şi în diversitatea etniilor, societăţilor şi culturilor, vedem semănată astfel vocaţia de a forma o comunitate compusă din fraţi care se primesc reciproc, îngrijindu-se unii de alţii. Însă această vocaţie astăzi este contrastată şi dezminţită în fapte, într-o lume caracterizată de acea "globalizare a indiferenţei" care ne face "să ne obişnuim" lent cu suferinţa celuilalt, închizându-ne în noi înşine.
În atâtea părţi ale lumii pare să nu cunoască oprire lezarea gravă a drepturilor umane fundamentale, mai ales a dreptului la viaţă şi a celui la libertatea de religie. Fenomenul tragic al traficului de fiinţe umane, pe viaţa şi disperarea cărora speculează persoane fără scrupule, reprezintă un exemplu neliniştitor. La războaiele făcute din ciocniri armate se adaugă războaie mai puţin vizibile, dar nu mai puţin crude, care se duc în domeniul economic şi financiar cu mijloace la fel de distructive de vieţi, de familii, de activităţi.
Globalizarea, aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea, ne face apropiaţi, dar nu ne face fraţi1. În afară de asta, multele situaţii de inegalitate, de sărăcie şi de nedreptate, semnalează nu numai o profundă carenţă de fraternitate, ci şi lipsa unei culturi a solidarităţii. Noile ideologii, caracterizate de răspândirea individualismului, egocentrismului şi consumismului materialist, slăbesc legăturile sociale, alimentând acea mentalitate a "rebutului", care induce la dispreţuirea şi la abandonarea celor mai slabi, a celor care sunt consideraţi "inutili". Astfel convieţuirea umană devine tot mai asemănătoare cu un simplu do ut des pragmatic şi egoist.
În acelaşi timp apare clar că şi eticele contemporane sunt incapabile să producă legături autentice de fraternitate, pentru că o fraternitate lipsită de referinţa la un Tată comun, ca fundament ultim al său, nu reuşeşte să subziste2. O adevărată fraternitate între oameni presupune şi cere o paternitate transcendentă. Pornind de la recunoaşterea acestei paternităţi, se consolidează fraternitatea între oameni, adică acel a deveni "aproapele" care se îngrijeşte de celălalt.
"Unde este fratele tău?" (Gen 4,9)
2. Pentru a înţelege mai bine această vocaţie a omului la fraternitate, pentru a recunoaşte mai adecvat piedicile care se interpun în calea realizării sale şi a găsi căile pentru depăşirea lor, este fundamental să ne lăsăm conduşi de cunoaşterea planului lui Dumnezeu, care este prezentat în manieră eminentă în Sfânta Scriptură.
Conform relatării începuturilor, toţi oamenii derivă din părinţi comuni, din Adam şi Eva, pereche creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), din care se nasc Cain şi Abel. În viaţa familiei primordiale citim geneza societăţii, evoluţia relaţiilor dintre persoane şi popoare.
Abel este păstor, Cain este agricultor. Identitatea lor profundă şi, în acelaşi timp, vocaţia lor, este aceea de a fi fraţi, chiar şi în diversitatea activităţii şi culturii lor, a modului lor de a se raporta cu Dumnezeu şi cu creaţia. Însă uciderea lui Abel din partea lui Cain atestă în mod tragic respingerea radicală a vocaţiei de a fi fraţi. Viaţa lor (cf. Gen 4,1-16) evidenţiază misiunea dificilă la care sunt chemaţi toţi oamenii, de a trăi uniţi, îngrijindu-se unul de altul. Cain, neacceptând predilecţia lui Dumnezeu faţă de Abel, care îi oferea ce avea mai bun din turma sa - "Domnul a privit către Abel şi ofranda lui, dar la Cain şi la ofranda lui n-a privit" (Gen 4,4-5) - îl ucide pe Abel din invidie. În acest mod refuză să se recunoască frate, să se relaţioneze pozitiv cu el, să trăiască în faţa lui Dumnezeu, asumând propriile responsabilităţi de îngrijire şi de ocrotire a celuilalt. La întrebarea "Unde este fratele tău?", cu care Dumnezeu îl interpelează pe Cain, cerându-i cont de faptele sale, el răspunde: "Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Gen 4,9). Apoi, ne spune Geneza, "Cain a ieşit din faţa Domnului" (4,16).
Trebuie să ne întrebăm cu privire la motivele profunde care l-au indus pe Cain să nu recunoască legătura de fraternitate şi, în acelaşi timp, legătura de reciprocitate şi de comuniune care îl lega de fratele său Abel. Însuşi Dumnezeu denunţă şi îi reproşează lui Cain o contiguitate cu răul: "Păcatul stă cuibărit la uşă" (Gen 4,7). Totuşi Cain refuză să se opună răului şi tot decide să ridice "mâna împotriva fratelui Abel" (Gen 4,8), dispreţuind proiectul lui Dumnezeu. Astfel el frustrează vocaţia sa originară de a fi fiu al lui Dumnezeu şi de a trăi fraternitatea.
Relatarea despre Cain şi Abel învaţă că omenirea poartă înscrisă în ea o vocaţie la fraternitate, dar şi posibilitatea dramatică a trădării sale. Dă mărturie despre asta egoismul zilnic, care este la baza atâtor războaie şi atâtor nedreptăţi: de fapt, mulţi bărbaţi şi multe femei mor prin mâna fraţilor şi a surorilor care nu ştiu să se recunoască astfel, adică drept fiinţe făcute pentru reciprocitate, pentru comuniune şi pentru dăruire.
"Iar voi toţi sunteţi fraţi" (Mt 23,8)
3. Apare în mod spontan întrebarea: bărbaţii şi femeile din această lume vor putea corespunde vreodată pe deplin dorului de fraternitate, imprimat în ei de Dumnezeu Tatăl? Vor reuşi numai cu forţele lor să învingă indiferenţa, egoismul şi ura, să accepte diferenţele legitime care caracterizează fraţii şi surorile?
Parafrazând cuvintele sale, am putea sintetiza astfel răspunsul pe care ni-l dă Domnul Isus: Pentru că este un singur Tată, care este Dumnezeu, voi toţi sunteţi fraţi (cf. Mt 23,8-9). Rădăcina fraternităţii este conţinută în paternitatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o paternitate generică, nedistinctă şi ineficace din punct de vedere istoric, ci despre iubirea personală, punctuală şi extraordinar de concretă a lui Dumnezeu faţă de fiecare om (cf. Mt 6,25-30). Aşadar, o paternitate în mod eficace generatoare de fraternitate, pentru că iubirea lui Dumnezeu, când este primită, devine cel mai formidabil agent de transformare a existenţei şi a raporturilor cu celălalt, deschizându-i pe oameni la solidaritate şi la împărtăşire activă.
Îndeosebi, fraternitatea umană este regenerată în şi de Isus Cristos cu moartea şi învierea sa. Crucea este "locul" definitiv de întemeiere a fraternităţii, pe care oamenii nu sunt în stare s-o genereze singuri. Isus Cristos, care a asumat natura umană pentru a o răscumpăra, iubindu-l pe Tatăl până la moarte şi până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), prin învierea sa ne constituie ca omenire nouă, în comuniune deplină cu voinţa lui Dumnezeu, cu proiectul său, care cuprinde realizarea deplină a vocaţiei la fraternitate.
Isus reia de la început proiectul Tatălui, recunoscându-i primatul asupra oricărui lucru. Însă Cristos, cu abandonarea sa morţii din iubire faţă de Tatăl, devine principiu nou şi definitiv pentru noi toţi, chemaţi să ne recunoaştem în el ca fraţi pentru că suntem fii ai aceluiaşi Tată. El este însăşi alianţa, spaţiul personal al reconcilierii omului cu Dumnezeu şi a fraţilor între ei. În moartea pe cruce a lui Isus este şi depăşirea separării dintre popoare, dintre poporul alianţei şi poporul păgânilor, lipsit de speranţă pentru că până în acel moment rămăsese străin de legămintele promisiunii. Aşa cum se citeşte în Scrisoarea către Efeseni, Isus Cristos este cel care în sine îi reconciliază pe toţi oamenii. El este pacea, pentru că din cele două popoare a făcut unul singur, dărâmând zidul de separare care îi despărţea, adică duşmănia. El a creat în sine însuşi un singur popor, un singur om nou, o singură omenire nouă (cf. 2,14-16).
Cine acceptă viaţa lui Cristos şi trăieşte în el, îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Tată şi lui se dăruieşte total pe sine însuşi, iubindu-l mai presus de orice lucru. Omul reconciliat vede în Dumnezeu pe Tatăl tuturor şi, prin urmare, este solicitat să trăiască o fraternitate deschisă tuturor. În Cristos, celălalt este primit şi iubit ca fiu sau fiică a lui Dumnezeu, ca frate sau soră, nu ca un străin, cu atât mai puţin ca un antagonist sau chiar un duşman. În familia lui Dumnezeu, unde toţi sunt fiii unuia şi aceluiaşi Tată şi, pentru că sunt altoiţi în Cristos, fii în Fiul, nu există "vieţi de rebut". Toţi se bucură de o demnitate egală şi intangibilă. Toţi sunt iubiţi de Dumnezeu, toţi au fost răscumpăraţi de Cristos, mort pe cruce şi înviat pentru fiecare. Acesta este motivul pentru ca nu putem rămâne indiferenţi în faţa sorţii fraţilor.
Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace
4. Acestea fiind spuse, este uşor de înţeles că fraternitatea este fundament şi cale pentru pace. Enciclicele sociale ale predecesorilor mei oferă un ajutor valoros în acest sens. Ar fi suficient să ne referim la definiţiile păcii din Populorum progressio a lui Paul al VI-lea sau din Sollicitudo rei socialis a lui Ioan Paul al II-lea. Din prima deducem că dezvoltarea integrală a popoarelor este noul nume al păcii3. Din a doua, că pacea este opus solidaritatis4.
Paul al VI-lea afirmă că nu numai persoanele, ci şi naţiunile trebuie să se întâlnească într-un spirit de fraternitate. Şi explică: "În această înţelegere şi prietenie reciprocă, în această comuniune sacră noi trebuie [...] să lucrăm împreună pentru a edifica viitorul comun al omenirii"5. Această datorie îi priveşte în primul rând pe cei mai favorizaţi. Obligaţiile lor sunt înrădăcinate în fraternitatea umană şi supranaturală şi se prezintă sub un triplu aspect: datoria de solidaritate, care cere ca naţiunile bogate să le ajute pe cele mai puţin înaintate; datoria de dreptate socială, care cere recompunerea în termeni mai corecţi a relaţiilor defectuoase dintre popoarele puternice şi popoarele slabe; datoria de caritate universală, care implică promovarea unei lumi mai umane pentru toţi, o lume în care toţi să aibă ceva de dat şi de primit, fără ca progresul unora să constituie un obstacol în calea dezvoltării altora6.
Astfel, dacă se consideră pacea ca opus solidaritatis, în acelaşi mod, nu se poate crede că fraternitatea nu este fundamentul ei principal. Pacea, afirmă Ioan Paul al II-lea, este un bine indivizibil. Ori este bine al tuturor, ori nu este al nimănui. Ea poate să fie realmente cucerită şi beneficiată, drept cea mai bună calitate a vieţii şi drept dezvoltare mai umană şi sustenabilă, numai dacă se activează, din partea tuturor, "o determinare fermă şi perseverentă de a se angaja pentru binele comun"7. Asta implică să nu se lase conduşi de "dorinţa de profit" şi de "setea de putere". Trebuie avută disponibilitatea de "«a se pierde» în favoarea celuilalt în loc de a-l exploata, şi de «a-l sluji» în loc de a-l asupri pentru propriul beneficiu. [...] «Celălalt» - persoană, popor sau naţiune - [nu trebuie văzut] ca un instrument oarecare, pentru a exploata cu preţ mic capacitatea sa de muncă şi rezistenţa fizică, abandonându-l apoi când nu mai foloseşte, ci ca un «semen» al nostru, un «ajutor»"8.
Solidaritatea creştină presupune ca aproapele să fie iubit nu numai ca "o fiinţă umană cu drepturile sale şi egalitatea sa fundamentală în faţa tuturor, ci [ca] imagine vie a lui Dumnezeu Tatăl, răscumpărată de sângele lui Isus Cristos şi pus sub acţiunea permanentă a Duhului Sfânt"9, ca un alt frate. "Atunci conştiinţa paternităţii comune a lui Dumnezeu, a fraternităţii tuturor oamenilor în Cristos, «fii în Fiul», a prezenţei şi a acţiunii dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, va conferi - afirmă Ioan Paul al II-lea - privirii noastre asupra lumii un nou criteriu pentru a o interpreta"10, pentru a o transforma.
Fraternitatea, premisă pentru a înfrânge sărăcia
5. În Caritas in veritate, predecesorul meu amintea lumii că lipsa de fraternitate dintre popoare şi oameni este o cauză importantă a sărăciei11. În multe societăţi experimentăm o profundă sărăcie relaţională datorată carenţei de relaţii familiale şi comunitare solide. Asistăm cu îngrijorare la creşterea diferitelor tipuri de suferinţă, de marginalizare, de singurătate şi a diferitelor forme de dependenţă patologică. O asemenea sărăcie poate să fie depăşită numai prin redescoperirea şi valorizarea raporturilor fraterne în sânul familiilor şi al comunităţilor, prin împărtăşirea bucuriilor şi durerilor, a dificultăţilor şi a succeselor care însoţesc viaţa persoanelor.
În afară de asta, dacă pe de o parte se întâlneşte o reducere a sărăciei absolute, pe de altă parte nu putem să nu recunoaştem o gravă creştere a sărăciei relative, adică a inegalităţilor dintre persoane şi grupuri care convieţuiesc într-o anumită regiune sau într-un anumit context istoric-cultural. În acest sens, este nevoie şi de politici eficace care să promoveze principiul fraternităţii, asigurând persoanelor - egale în demnitatea lor şi în drepturile lor fundamentale - să aibă acces la "capitaluri", la servicii, la resursele educative, sanitare, tehnologice, pentru ca fiecare să aibă oportunitatea de a exprima şi de a realiza proiectul său de viaţă şi să se poată dezvolta în plinătate ca persoană.
Se observă şi necesitatea de politici care să folosească pentru a atenua o inegalitate excesivă a profitului. Nu trebuie să uităm învăţătura Bisericii despre aşa-numita ipotecă socială, pe baza căreia, aşa cum spune sfântul Toma de Aquino, este permis, ba chiar necesar "ca omul să aibă proprietatea bunurilor"12, cât priveşte folosirea, le "posedă nu numai ca proprii, ci şi ca bunuri comune, în sensul că pot să folosească nu numai lui, ci şi altora"13.
În sfârşit, există un ulterior mod de a promova fraternitatea - şi astfel să se înfrângă sărăcia - care trebuie să fie la baza tuturor celorlalte. Este dezlipirea celui care alege să trăiască stiluri de viaţă sobre şi esenţiale, a celui care, împărtăşind propriile bogăţii, reuşeşte astfel să experimenteze comuniunea fraternă cu alţii. Acest lucru este fundamental pentru a-l urma pe Isus Cristos şi a fi cu adevărat creştini. Este cazul nu numai al persoanelor consacrate care fac votul de sărăcie, ci şi al atâtor familii şi al atâtor cetăţeni responsabili, care cred cu fermitate că relaţia fraternă cu aproapele constituie binele cel mai preţios.
Redescoperirea fraternităţii în economie
6. Gravele crize financiare şi economice contemporane - care îşi au originea lor în îndepărtarea progresivă a omului de Dumnezeu şi de aproapele, în căutarea avidă de bunuri materiale, pe de o parte, şi în sărăcirea relaţiilor interpersonale şi comunitare, pe de altă parte - au determinat pe mulţi să caute satisfacţia, fericirea şi siguranţa în consum şi în câştig dincolo de orice logică a unei economii sănătoase. Deja în 1979, Ioan Paul al II-lea simţea existenţa "unui pericol real şi perceptibil ca, în timp ce înaintează enorm dominaţia din partea omului asupra lumii lucrurilor, el să piardă firele esenţiale ale acestei dominaţii a lui şi în diferite moduri umanitatea sa să fie supusă acelei lumi, şi el însuşi să devină obiect al manipulării multiforme, chiar dacă adesea imperceptibilă în mod direct, prin toată organizarea vieţii comunitare, prin sistemul de producţie, prin presiunea mijloacelor de comunicare socială"14.
Succesiunea crizelor economice trebuie să ducă la regândiri oportune ale modelelor de dezvoltare economică şi la o schimbare în stilurile de viaţă. Criza de astăzi, cu moştenirea sa gravă pentru viaţa persoanelor, poate să fie şi o ocazie propice pentru a recupera virtutea prudenţei, a cumpătării, a dreptăţii şi a tăriei. Ele ne pot ajuta să depăşim momentele dificile şi să redescoperim legăturile fraterne care ne leagă pe unii de alţii, în încrederea profundă că omul are nevoie şi este capabil de ceva în plus faţă de maximizarea propriului interes individual. Mai ales aceste virtuţi sunt necesare pentru a construi şi a menţine o societate pe măsura demnităţii umane.
Fraternitatea stinge războiul
7. În anul care a trecut, mulţi fraţi şi surori ai noştri au continuat să trăiască experienţa sfâşietoare a războiului, care constituie o rană gravă şi profundă provocată fraternităţii.
Multe sunt conflictele care se consumă în indiferenţa generală. Tuturor celor care trăiesc în ţinuturi în care armele impun teroare şi distrugeri le asigur apropierea mea personală şi pe cea a întregii Biserici. Aceasta din urmă are ca misiune să ducă şi victimelor dezarmate ale războaielor uitate caritatea lui Cristos, prin rugăciunea pentru pace, slujirea dată celor răniţi, celor înfometaţi, celor refugiaţi, celor evacuaţi şi celor care trăiesc în frică. De asemenea, Biserica îşi ridică glasul pentru a face să ajungă la responsabili strigătul de durere al acestei omeniri suferinde şi pentru a face să înceteze, împreună cu ostilităţile, orice samavolnicie şi încălcare a drepturilor fundamentale ale omului15.
Pentru acest motiv doresc să adresez un puternic apel celor care cu armele seamănă violenţă şi moarte: redescoperiţi în cel pe care astăzi îl consideraţi numai un duşman care trebuie doborât pe fratele vostru şi opriţi mâna voastră! Renunţaţi la calea armelor şi mergeţi în întâmpinarea celuilalt cu dialogul, iertarea şi reconcilierea pentru a reconstrui dreptatea, încrederea şi speranţa în jurul vostru! "În această optică apare clar că în viaţa popoarelor conflictele armate constituie mereu negarea deliberată a oricărei posibile înţelegeri internaţionale, creând diviziuni profunde şi răni sfâşietoare care cer mulţi ani pentru a se vindeca. Războaiele constituie refuzul practic de a se angaja pentru a ajunge la acele mari ţinte economice şi sociale pe care şi le-a stabilit comunitatea internaţională"16.
Totuşi, atât timp cât va fi o cantitate aşa de mare de armamente în circulaţie cum este cea actuală, se vor putea găsi mereu noi pretexte pentru a demara ostilităţile. Pentru aceasta îmi însuşesc apelul predecesorilor mei în favoarea neproliferării armelor şi a dezarmării din partea tuturor, începând de la dezarmarea nucleară şi chimică.
Însă nu putem să nu constatăm că acordurile internaţionale şi legile naţionale, deşi sunt necesare şi foarte de dorit, nu sunt suficiente singure să pună omenirea la adăpost de riscul conflictelor armate. Este necesară o convertire a inimilor care să permită fiecăruia să recunoască în celălalt un frate de care să se îngrijească, cu care să lucreze împreună pentru a construi o viaţă în plinătate pentru toţi. Acesta este spiritul care însufleţeşte multe din iniţiativele societăţii civile, inclusiv organizaţiile religioase, în favoarea păcii. Îmi doresc ca angajarea zilnică a tuturor să continue să aducă rod şi să se poată ajunge şi la aplicarea efectivă în dreptul internaţional a dreptului la pace, ca drept uman fundamental, precondiţie necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi.
Corupţia şi crima organizată contracarează fraternitatea
8. Orizontul fraternităţii trimite la creşterea în plinătate a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. Ambiţiile juste ale unei persoane, mai ales dacă este tânără, nu trebuie frustrate şi ofensate, nu trebuie furată speranţa de a le putea realiza. Totuşi, ambiţia nu trebuie confundată cu necinstea. Dimpotrivă, trebuie să ne întrecem în a ne stima reciproc (cf. Rom 12,10). Chiar şi în dispute, care constituie un aspect neeliminabil al vieţii, trebuie să ne amintim mereu că suntem fraţi şi de aceea să educăm şi să ne educăm să nu-l considerăm pe aproapele ca pe un duşman sau ca pe un adversar care trebuie eliminat.
Fraternitatea generează pace socială deoarece creează un echilibru între libertate şi dreptate, între responsabilitate personală şi solidaritate, între binele fiecăruia şi binele comun. Deci o comunitate politică trebuie să acţioneze în mod transparent şi responsabil pentru a favoriza toate acestea. Cetăţenii trebuie să se simtă reprezentaţi de puterile publice respectându-se libertatea lor. În schimb, adesea, între cetăţean şi instituţii se infiltrează interese de partid care deformează o astfel de relaţie, favorizând crearea unui climat peren de conflict.
Un autentic spirit de fraternitate învinge egoismul individual care contrastează posibilitatea persoanelor de a trăi în libertate şi în armonie între ele. Acest egoism se dezvoltă din punct de vedere social fie în multele forme de corupţie, astăzi aşa de capilar răspândite, fie în formarea de organizaţii criminale, de la grupurile mici la cele organizate la scară globală, care, subminând în profunzime legalitatea şi dreptatea, lovesc în inimă demnitatea persoanei. Aceste organizaţii îl ofensează grav pe Dumnezeu, dăunează fraţilor şi distruge creaţia, cu atât mai mult când au conotaţii religioase.
Mă gândesc la drama sfâşietoare a drogurilor, din care se câştigă dispreţuind legi morale şi civile; la devastarea resurselor naturale şi la poluarea care este în desfăşurare; la tragedia exploatării forţei de muncă; mă gândesc la traficurile ilicite de bani precum şi la speculaţia financiară, care adesea capătă caractere de prădare şi nocive pentru întregi sisteme economice şi sociale, expunând la sărăcie milioane de bărbaţi şi femei; mă gândesc la prostituţie care în fiecare zi seceră victime nevinovate, mai ales printre cei mai tineri furându-le viitorul; mă gândesc la crima traficului de fiinţe umane, la crimele şi la abuzurile împotriva minorilor, la sclavia care încă îşi răspândeşte oroarea în atâtea părţi ale lumii, la tragedia adesea neascultată a migranţilor asupra cărora se speculează în mod nedemn în ilegalitate. A scris în această privinţă Ioan al XXIII-lea: "O convieţuire întemeiată numai pe raporturi de forţă nu este umană. De fapt în ea este inevitabil ca persoanele să fie constrânse sau forţate, în loc să fie facilitate şi stimulate dezvoltarea şi perfecţionarea lor"17. Însă omul se poate converti şi nu trebuie niciodată să dispere de posibilitatea de a-şi schimba viaţa. Aş dori ca acesta să fie un mesaj de încredere pentru toţi, chiar şi pentru cei care au comis crime feroce, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească şi să trăiască (cf. Ez 18,23).
În contextul amplu al relaţiilor sociale umane, privind la delict şi la pedeapsă, nu pot să nu mă gândesc şi la condiţiile inumane din atâtea închisori, unde deţinutul este adesea redus la o stare subumană, fiind încălcată demnitatea sa de om, de asemenea sufocată orice voinţă şi exprimare de răscumpărare. Biserica face mult în toate aceste locuri, de cele mai multe ori în tăcere. Îndemn şi încurajez să se facă tot mai mult, în speranţa că aceste acţiuni realizate de atâţia bărbaţi şi femei curajoşi să poată fi tot mai susţinute în mod leal şi cinstit şi de puterile civile.
Fraternitatea ajută la păstrarea şi cultivarea naturii
9. Familia umană a primit de la Creator un dar în comun: natura. Viziunea creştină despre creaţie presupune o judecată pozitivă asupra liceităţii intervenţiilor asupra naturii pentru a scoate beneficiu, cu condiţia de a acţiona în mod responsabil, adică recunoscând acea "gramatică" ce este înscrisă în ea şi folosind cu înţelepciune resursele în folosul tuturor, respectând frumuseţea, finalitatea şi utilitatea fiecărei fiinţe vii şi funcţia lor în ecosistem. Aşadar, natura este la dispoziţia noastră şi noi suntem chemaţi s-o administrăm în mod responsabil. În schimb, adesea suntem conduşi de aviditate, de mândria dominării, de posesie, de manipulare, de exploatare; nu păstrăm natura, n-o respectăm, n-o considerăm ca un dar gratuit de care să avem grijă şi să-l punem în slujba fraţilor, inclusiv generaţiilor viitoare.
Îndeosebi, sectorul agricol este sectorul productiv primar cu vocaţia vitală de a cultiva şi a păstra resursele naturale pentru a hrăni omenirea. În această privinţă, ruşinea persistentă a foametei în lume mă stârneşte să împărtăşesc cu voi întrebarea: în ce mod folosim resursele pământului? Societăţile de astăzi trebuie să reflecteze asupra ierarhiei priorităţilor cu care se destinează producţia. De fapt, este o datorie inderogabilă să se folosească resursele pământului în aşa fel încât toţi să fie eliberaţi de foame. Iniţiativele şi soluţiile posibile sunt multe şi nu se limitează la creşterea producţiei. Este bine ştiut că producţia actuală este suficientă, şi totuşi sunt milioane de persoane care suferă şi mor de foame şi acesta constituie un adevărat scandal. Este necesar deci să se găsească mijloace pentru ca toţi să poată beneficia de roadele pământului, nu numai pentru a evita să se lărgească prăpastia dintre cel care are mai mult şi cel care trebuie să se mulţumească cu firimituri, ci mai ales dintr-o exigenţă de dreptate şi de egalitate şi de respect faţă de orice fiinţă umană. În acest sens, aş vrea să amintesc tuturor acea necesară destinaţie universală a bunurilor care este unul din principiile de bază ale doctrinei sociale a Bisericii. A respecta acest principiu este condiţia esenţială pentru a permite un acces real şi egal la acele bunuri esenţiale şi primare de care fiecare om are nevoie şi la care are dreptul.
Concluzie
10. Fraternitatea are nevoie să fie descoperită, iubită, experimentată, vestită şi mărturisită. Dar numai iubirea dăruită de Dumnezeu este cea care ne permite să primim şi să trăim pe deplin fraternitatea.
Necesarul realism al politicii şi economiei nu se poate reduce la un tehnicism lipsit de idealitate, care ignoră dimensiunea transcendentă a omului. Când lipseşte această deschidere spre Dumnezeu, orice activitate umană devine mai săracă şi persoanele sunt reduse la obiecte de exploatat. Numai dacă acceptă să se mişte în spaţiul larg asigurat de această deschidere spre Cel care iubeşte pe fiecare bărbat şi pe fiecare femeie, politica şi economia vor reuşi să se structureze pe baza unui autentic spirit de caritate fraternă şi vor putea fi instrument eficace de dezvoltare umană integrală şi de pace.
Noi, creştinii, credem că în Biserică suntem mădulare unii pentru alţii, toţi necesari în mod reciproc, deoarece fiecăruia dintre noi i-a fost dat un har după măsura darului lui Cristos, pentru utilitatea comună (cf. Ef 4,7.25; 1Cor 12,7). Cristos a venit în lume pentru a ne aduce harul divin, adică posibilitatea de a participa la viaţa sa. Asta comportă ţeserea unei relaţionalităţi fraterne, marcată de reciprocitate, de iertare, de dăruirea totală de sine, după lărgimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu, oferite omenirii de cel care, răstignit şi înviat, îi atrage pe toţi la sine: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii!" (In 13,34-35). Aceasta este vestea cea bună care cere fiecăruia un pas în plus, un exerciţiu peren de empatie, de ascultare a suferinţei şi a speranţei celuilalt, chiar şi a celui mai departe de mine, mergând pe drumul exigent al acelei iubiri care ştie să se dăruiască şi să se ofere cu gratuitate pentru binele fiecărui frate şi soră.
Cristos îmbrăţişează tot omul şi vrea că nimeni să nu se piardă. "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Face asta fără să oprime, fără să constrângă pe nimeni să-i deschidă porţile inimii şi ale minţii sale. "Cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel care slujeşte" - "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22,26-27). Aşadar, fiecare activitate trebuie să fie marcată de o atitudine de slujire adusă persoanelor, în special celor mai îndepărtate şi necunoscute. Slujirea este sufletul acelei fraternităţi care edifică pacea.
Maria, mama lui Isus, să ne ajute să înţelegem şi să trăim în toate zilele fraternitatea care provine din inima Fiului său, pentru a duce pace fiecărui om pe acest iubit pământ al nostru.
Vatican, 8 decembrie 2013
Papa Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note
1 Cf. Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 19: AAS 101 (2009), 654-655.
2 Cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Lumen fidei (29 iunie 2013), 54: AAS 105 (2013), 591-592.
3 Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 87: AAS 59 (1967), 299.
4 Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 39: AAS 80 (1988), 566-568.
5 Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 43: AAS 59 (1967), 278-279.
6 Cf. ibid., 44: AAS 59 (1967), 279.
7 Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 38: AAS 80 (1988), 566.
8 Ibid., 38-39: AAS 80 (1988), 566-567.
9 Ibid., 40: AAS 80 (1988), 569.
10 Ibid.
11 Cf. Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 19: AAS 101 (2009), 654-655.
12 Summa theologiae, II-II, q. 66, art. 2.
13 Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 69; cf. Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum (15 mai 1891), 19: AAS 23 (1890-1891), 651; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 42: AAS 80 (1988), 573-574; Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 178.
14 Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 16: AAS 61 (1979), 290.
15 Cf. Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 159.
16 Francisc, Scrisoare către preşedintele Putin, 4 septembrie 2013: L Osservatore romano, 6 septembrie 2013, pag. 1.
17 Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), 17: AAS 55 (1963), 263.
Sursa:ercis.ro
