Catehismul zi de zi 1187-1199

PE SCURT

1187. Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg, Cap şi Trup. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească, împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu, cu apostolii, cu toţi sfinţii şi cu mulţinea de oameni care au intrat deja în Împărăţie.

1188. Într-o celebrare liturgică, întreaga Adunare este „liturg”, fiecare potrivit funcţiei sale. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos, Cap al Trupului.

1189. Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină, apă, foc), la viaţa umană (spălare, ungere, frângera pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt, aceste elemente cosmice, aceste rituri ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos.

1190. Liturgia cuvântului este parte intergrantă a celebrării. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeucare este vestit şi de angajarea de credinţă care îi răspunde.

1191. Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării.

1192. Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire, pe El îl adorăm. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor şi sfinţilor, venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă.

1193. Duminica, „Ziua Domnului” este ziua principală a celebrării Euharistiei, fiindcă ea este ziua Învierii. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă, ziua familiei creştine, ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”

1194. Biserica „desfăşoară, în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”.

1195. Comemorându-i pe sfinţi, în primul rănd pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu, apoi pe apostoli, pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi, în zile anumite ale anului liturgic, Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească; ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit măntuirea în mădularele lui glorificate; exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl.

1196. Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos, Marele nostru Preot, prin rugăciunea psalmilor, prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântări şi binecuvântări, pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi.

1197. Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, „locul unde sălăşluieşte slava lui”; prin harul lui Dumnezeu, creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt, pietre vii din care este zidită Biserica.

1198. În condiţia sa pământească, Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute, locuri sfinte, imagini ale Cetăţii sfinte, Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.

1199. În aceste biserici, Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude, îşi înalţă rugăciunea, oferă jertfa lui Cristos, prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală.