Termenul „a sfinți” trebuie să fie înțeles aici nu, în primul rând, în sensul său cauzativ (căci Dumnezeu singur sfințește, face sfânt), ci, mai degrabă, într-un înțeles estimativ: a recunoaște drept sfânt, a trata cu sfințenie. Astfel, în adorație, această invocație este înțeleasă uneori ca o laudă și ca o aducere de mulțumire. Dar această cerere ne este arătată de Isus ca un optativ: o cerere, o dorință și o așteptare în care sunt angajați Dumnezeu și omul. De la prima cerere către Tatăl nostru, suntem cufundați în misterul intim al Dumnezeirii sale și în drama mântuirii umanității noastre. A-i cere ca numele său să se sfințească ne implică în „planul bunăvoinței sale, pe care-l rânduise mai dinainte”, „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața sa, în iubire”
„Sfințească-se numele Tău” 2812
„Sfințească-se numele Tău” 2811
„Sfințească-se numele Tău” 2810
„Sfințească-se numele Tău” 2809
„Sfințească-se numele Tău” 2808
Rugăciunea Domnului: „Tatăl nostru!” 2805
Rugăciunea Domnului: “Tatăl nostru!” 2804
Rugăciunea Domnului: “Tatăl nostru!” 2803
Rugăciunea Domnului: “Tatăl nostru!” 2802
