Pentru a-şi arăta cinstirea şi iubirea faţă de Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, încă din primele veacuri, creştinii au înălţat lăcaşuri de închinare şi le-au dedicat ei, dându-le diferite titluri ce exprimau laude aduse Maicii Domnului, sau împrejurării legate de construirea respectivei bisericii. Roma creştină i-a închinat Fecioarei Maria peste o sută de biserici, multe dintre ele fiind construite pe locul unor temple şi clădiri ale Romei păgâne. Astfel, Biserica S. Maria Antiqua – „Sfânta Maria din Vechime” este reclădită din templul Minervei, în forul roman; Sf. Maria dei Martiri – „Sfânta Maria a Martirilor” este Panteonul roman, închinat cinstirii tuturor zeilor şi transformat în lăcaş de cult creştin în secolul al VII-lea. Între bisericile cele mai vechi închinate Maicii Domnului în oraşul Roma este şi Bazilica Sancta Maria Maggiore – „Sfânta Maria cea Mare”. După cum spune şi numele, este mai mare decât celelalte monumente mariane; s-a numit şi „Bazilica Liberiană”, deoarece se află pe locul şi temeliile bazilicii zidite de Papa Liberiu (352-366) pe ruinele unui vechi templu păgân.
O scriere apărută mai târziu spune că, în noaptea de 5 august a anului 352, Maica Domnului s-a arătat concomitent papei Liberiu şi unui patrician roman şi le-a cerut să construiască o biserică acolo unde în dimineaţa următoare vor găsi pământul acoperit cu un strat de zăpadă. A doua zi, o ninsoare neobişnuită, miraculoasă, acoperea o suprafaţă întinsă de pământ pe vârful colinei Exquilino. Papa şi bogatul patrician s-au apucat de lucru şi au început construirea primului mare sanctuar marian, căruia iniţial i s-a dat numele de Sancta Maria ad Nives – „Sfânta Maria a Zăpezii”. Un secol mai târziu, papa Sixt al III-lea, pentru a ridica un monument în amintirea Conciliului din Efes (431), la care a fost definită maternitatea divină a Mariei, a reconstruit biserica, dându-i dimensiunile actuale. Din această primă construcţie se păstrează navetele cu şirurile de coloane robuste în stil roman şi treizeci şi şase de mozaicuri admirabile, care împodobesc nava principală. La stabilirea formei actuale şi înfrumuseţarea bazilicii au contribuit mulţi papi, de la Sixt al III-lea, care a putut să ofere „poporului lui Dumnezeu un monument mai mare”, închinat cinstirii Fecioarei Maria, căreia credincioşii îi acordă un cult „mai mare” (hiperdulie) decât cel acordat sfinţilor (dulie), până la papii din epoca noastră. Bazilica se mai numeşte şi Santa Maria ad praesepe – „Sfânta Maria a presepiului”, deoarece, în secolul al VI-lea, au fost aduse în ea scândurile unei iesle, considerată a fi rămase din ieslea în care a fost culcat Pruncul Isus în peştera din Bethleem.
Credinţa, arta şi istoria au făcut din Bazilica Sancta Maria Maggiore un model şi un simbol al evlaviei creştine faţă de Preacurata Fecioară Maria. Pentru acest motiv, în anul 1568, s-a introdus în calendarul roman comemorarea sfinţirii, ca o chemare şi un îndemn la cultivarea şi adâncirea devoţiunii către Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu. Mai mult decât splendoarea monumentală a bazilicii, istoria străveche ne destăinuie taina acestei devoţiuni; chiar şi în timpul călduros al verii, Sfânta Maria face să apară stratul de zăpadă imaculată, adevărata temelie a lăcaşului închinat ei. Cinstirea Fecioarei fără pată îl ajută pe creştin să-şi păstreze nevinovăţia sufletului chiar în mijlocul unei lumi aprinse de focul patimilor şi, pe temelia nevinovăţiei, să înalţe templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.
