Argumentarea martiriului episcopului Ioan Bălan

Scurtă biografie

Fiu al lui Ștefan și al Anicăi Muntean, s-a născut la Teiuș, județul Alba, la 12.02.1880; a fost botezat și miruit a doua zi, la 13 februarie. După școala elementară din satul natal, a urmat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1899. A fost trimis ca seminarist al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul central din Budapesta (1899-1904), apoi a obținut o bursă de studii la Institutul Augustineum din Viena (1904-1906), unde a luat doctoratul în teologie în 1906.

A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit apoi diverse funcții în școlile confesionale de băieți și în Curia arhiepiscopală. S-a făcut cunoscut ca publicist în jurnalele Bisericii locale. În 1909 a fost numit ca preot al credincioșilor greco-catolici din București, iar în 1911, după terminarea construcției primei biserici greco-catolice din București, biserica Sf. Vasile cel Mare de pe str. Polonă, a fost numit protopop greco-catolic de București. În 1920 a devenit canonic al Capitlului de la Blaj. În 1921 a fost numit rector al Academiei de Teologie. În 1929 a fost numit membru al Comisiei pontificale însărcinate cu redactarea dreptului canonic al Bisericilor Orientale. A publicat lucrări de teologie și a tradus în română Noul Testament. În 1936 a fost consacrat episcop de Lugoj.

A fost arestat la 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită din ură față de credința catolică și față de comuniunea cu Sfântul Scaun. În urma refuzului său de a „trece” la ortodoxie, în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii sale, a fost încarcerat în închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet, între 1950 și 1954.

După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, cei trei episcopi greco-catolici supraviețuitori ai Sighetului au fost plasați în Domiciliu Obligatoriu (D.O.). De aici, episcopul Ioan Bălan i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Române Unite în clandestinitate.

Începând din august 1956, a fost izolat de ceilalți episcopi și plasat în D.O. la mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde a rămas ultimii trei ani de viață. Până la sfârșitul vieții sale, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmașul lui Petru, Papa Romei, și credința catolică.

La 7.07.1959 și-a pierdut de două ori cunoștința. A refuzat să treacă la ortodoxie în schimbul dreptului de a se întoarce la Lugoj pentru un tratament medical adecvat; acest lucru i-a grăbit moartea, survenită la 4.08.1959.

Introducere

Reamintim, așa cum am arătat în Introducerea generală la această serie de 12 articole, că argumentarea martiriului – în conformitate cu metodologia Congregației Cauzelor Sfinților – se face din trei unghiuri de vedere (reflectate mai jos în capitolele A, B, C ale acestui articol).

Reamintim, de asemenea, că argumentarea martiriului trebuie văzută ca o pledoarie în fața unui Tribunal bisericesc competent. Fiecare document sau mărturie inserată în cele trei capitole ale argumentării (A, B, C) este o piesă la dosarul acestei Cauze a episcopilor greco-catolici.

A. Calea Crucii și moartea episcopului

Pătimirea Episcopatului greco-catolic în timpul detenției, de-a lungul fiecărei etape de lagăr, de închisoare, respectiv de D.O., este descrisă în articolul „Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici (1948-1956)”. În acest capitol A nu vom relua decât sintetic lucrurile deja spuse, concentrându-ne în principal asupra fazelor martiriului trăite în mod particular de episcopul Ioan Bălan.

Tabel rezumativ: Calea Crucii parcursă de episcopul Ioan Bălan

1. În timpul persecuției

Pe măsură ce persecuția împotriva Bisericii Române Unite devenea tot mai intensă, episcopii au înțeles că este pusă sub semnul întrebării însăși existența Bisericii, ceea ce le-a provocat o continuă suferință și îngrijorare.

2. Arestarea

Momentul arestării este descris de episcopul Ioan Ploscaru:

„În ziua de 29 octombrie, pe la orele 16, a venit șeful Securității [Regionale Timișoara], maiorul Kling, și l-a rugat pe Episcop să meargă până la Securitate că-l așteaptă doi domni veniți de la București. Episcopul i-a zis: «Altă dată veneau ei la mine». Și-a luat pardesiul și a ieșit.”

Episcopul Ioan Bălan împreună cu canonicii Iosif Vezoc și Nicolae Brânzeu au fost reținuți la Securitate toată noaptea, așezați pe scaune și rezemați cu coatele pe o masă. A doua zi, la 30.10.1948, orele 14, au pornit într-un convoi de 3 mașini către București. Episcopul Bălan, ajuns cu întârziere la Securitatea din București, n-a mai fost dus în „audiență” la ministrul Cultelor.

3. Lagărul organizat de Securitate la Dragoslavele

PS Bălan a fost trimis în lagărul de la Dragoslavele la 2.11.1948, unde a rămas, alături de toți ceilalți episcopi, timp de 4 luni.

Lagărul era păzit de un pluton de militari, care au avut ordin să asigure un regim de închisoare. Aici episcopii au suferit mai ales de frig și de foame.

La Dragoslavele, PS Bălan, precum și ceilalți episcopi, au trăit umilința de a fi obiectul unei noi invitații la defecțiune venite din partea patriarhului ortodox Justinian, cu ocazia primei sale vizite în lagăr, la 14-15.11.1948.

Cu ocazia celei de-a doua vizite a patriarhului, de la 3.12.1948, episcopii au trăit durerea de a primi de la acesta Monitorul Oficial cu Decretul nr. 358/1948, care suprima Biserica Română Unită.

4. Lagărul organizat de Securitate la mănăstirea Căldărușani

Episcopii au ajuns la 27.02.1949, ora 3, în lagărul organizat de Securitate în fosta școală de cantori, aflată în exteriorul incintei mănăstirii Căldărușani. Lagărul era prevăzut cu sârmă ghimpată și pază militară.

După un an și trei luni de internare în lagărul de la Căldărușani, la 24.05.1950, ora 23, episcopii și preoții au fost încărcați în două dube mari, fără geamuri, pornind către o direcție necunoscută lor. Părintele Iuliu Rațiu arată, în memoriile sale, cât de inuman a fost acest transport, fără lumină, fără ventilație, în miros de benzină arsă, într-o căldură de nesuportat. În seara zilei următoare, la ora 21, cele două dube au ajuns la închisoarea de la Sighet.

5. Încarcerarea în închisoarea de la Sighet

Vom menționa aici doar câteva aspecte definitorii pentru viața episcopilor în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet: foametea, frigul, obligația de a-și face nevoile fiziologice în celulă, munca „voluntară” epuizantă, lipsa oricărei îngrijiri medicale, insultele, pedepsele și altele. Trebuie menționat că regimul alimentar s-a ameliorat a treia zi după moartea PS Ioan Suciu († 27.06.1953).

Episcopul Hossu descrie două momente de suferință trăite de PS Bălan în închisoarea de la Sighet:

a) „Fratele Ioan al Lugojului a cerut de multe ori directorului să i se cumpere din ce biata avea [el] la dânşii [banii depuși la magazie] o centură pentru hernia de care suferea, bilaterală; nu i s-a împlinit cererea mult repetată. I s-a rupt cercul şi, în cealaltă celulă, o tot repara iubitul frate Vezoc. Aici o repara cum putea fratele Titu [Liviu Chinezu]; sfoară nu era; atunci se scotea din pătura, pledul propriu, sfoara de urzeală, se împletea şi cu aceea lega centura frântă; în această stare, la vârsta fratelui Ioan, cam 73 de ani pe atunci, spărgea butuci în curtea temniţei [pentru toată închisoarea0] şi făcea toate lucrările aşa-zise «voluntare», impuse.”

b) „Odată ne-au dus pe toţi cei din cameră la curăţatul closetelor; ne-au înfundat în cele două W.C.-uri din capetele coridorului; nici nu încăpeam bine cu toţii, dar voiau să ne umilească; aşa a stat şi a curăţat întreg episcopatul şi auxiliarii în cele două W.C.-uri; când era să ieşim, au împins înapoi pe P.S. Bălan să steie să mai cureţe şi singur; [un milițian] îi purta ciudă încă de la tăiatul lemnelor, părându-i-se că s-a uitat urât la dânsul; n-a fost adevărat, nu s-a uitat urât, căci blândul frate episcop nu avea această datină; dar lui [milițianului] i s-a năzărit aşa, întrucât purta ochelari cu sticlă foarte groasă; fiind operat la ochi, suplineau lentila ochiului; l-a îmbrâncit şi l-a pus să mai frece, absolut fără nici o vină; când s-a întâmplat aceea năzărire, după urcarea noastră la etaj a venit miliţianul şi l-a înjurat şi l-a ocărât în toată forma, făcându-l porc bătrân; ne durea inima văzând ce făcea cu scumpul nostru frate; de atunci era pornit împotriva fratelui Ioan, defel fără nicio vină.”

6. Plecarea de la Sighet, urmată de „refacerea” sănătății

a) Începuse „destalinizarea ezitantă”. În ziua de 4.01.1955, către ora 4, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan și PS Alexandru Rusu au fost scoși din celula 44, au fost îmbarcați într-un furgon mic și au pornit în plină iarnă către o destinație necunoscută. Erau însoțiți de comandantul închisorii de la Sighet.

Călătoria a durat două zile și două nopți. Pe drum au făcut scurte opriri în închisori sau clădiri ale Securității. PS Hossu își amintește:

„Călătoria de noapte, foarte grea; ni se părea că intră oasele în noi; nu mai aflai loc de ușurare pentru oboseală și frig; eram bine îmbrăcați, pături sub picioare și pentru acoperit, dar cu toate acestea, nu ne mai puteam încălzi; așa ne-am zdrobit toată noaptea.”

b) După ieșirea de la Sighet, guvernul a decis ca episcopii să primească o îngrijire medicală intensivă, probabil pentru a ascunde consecințele vizibile ale regimului aplicat lor în acea închisoare.

Astfel, timp de o lună ei au fost dați în îngrijirea unui medic într-o casă conspirativă a Securității, cu geamuri camuflate și vizoare la uși, după care au fost duși la spitalul „I. C. Frimu” (azi spitalul de urgență Floreasca). Din acel moment n-au mai fost obligați să poarte ochelari opaci. Episcopul Bălan a fost operat în două rânduri cu succes de hernie bilaterală. Li s-a refăcut dantura, complet distrusă. Episcopul Hossu își amintește:

„Ce s-a mistuit din puteri ani de zile, nu se putea reface în câteva luni; dar totuși, mulțumită Domnului, s-a făcut progres simțitor.”

c) Devansăm puțin evenimentele și relatăm impresia pe care i-a făcut-o episcopului Ioan Ploscaru revederea, în 1955, la mănăstirea Curtea de Argeș a episcopului său, PS Ioan Bălan:

„[În anul 1955], fiind eliberat și eu din închisoare – am stat zece luni în libertate provizorie; de Sf. Nicolae am călătorit la Curtea de Argeș, să-l văd pe preasfințitul Ioan Bălan. L-am regăsit îmbătrânit, era gârbovit de spate, însă cu spiritul tot atât de vioi ca și înainte. Când am urcat scările la etaj, se ținea cu mâna de balustradă.

[Episcopul i-a spus:]

- Când am sosit aici de la Sighet, eram atât de slăbit, încât nu puteam urca treptele; mă opream la fiecare treaptă câte un minut ca să mă odihnesc. Acum, mulțam lui Dumnezeu, le pot urca!”

7. Mănăstirea Curtea de Argeș – D.O.

În după-amiaza zilei de 7.05.1955, cei trei episcopi au fost duși la mănăstirea Curtea de Argeș. Aici, directorul Mircea Neicov, de la Ministerul Cultelor, i-a anunțat verbal că se află în D.O.

Între timp, zeci de mii de greco-catolici au început să se pună în mișcare, crezând că a sosit ora eliberării Bisericii lor. Episcopii susținuseră reorganizarea structurilor clandestine ale Bisericii. Pentru a-i izola de credincioși, într-o primă etapă, la 13.07.1956, s-au prezentat la mănăstirea Curtea de Argeș directorul Neicov și vicarul patriarhal Teoctist, care le-au comunicat episcopilor că trebuie să plece în aceeași zi la mănăstirea ortodoxă de maici de la Ciorogârla. Episcopii au protestat, arătând că nu-și pot face bagajul pe loc, astfel încât plecarea s-a amânat cu o zi.

8. Mănăstirea Ciorogârla – D.O.

La 14.07.1956, către ora prânzului, cei trei episcopi au fost transportați la mănăstirea Ciorogârla, unde au ajuns în seara aceleiași zile. Aici au rămas împreună timp de o lună.

9. Despărțirea celor trei Servi ai lui Dumnezeu

Încă nu avusese loc liturghia greco-catolică de la 12.08.1956, care s-a desfășurat la Cluj, în piața publică din fața bisericii Piariștilor. Având în vedere amploarea mișcărilor revendicative ale foștilor greco-catolici, Securitatea luase deja decizia, la 10.08.1948, de a-i despărți pe episcopi.

Astfel, la 13.08.1956, PS Rusu a fost ridicat de la mănăstirea Ciorogârla și dus în D.O. la mănăstirea Cocoș din Dobrogea. În ziua următoare, la 14.08.1956, episcopul vicar Teoctist și episcopul vicar Ionescu au sosit la mănăstirea Ciorogârla, anunțându-l pe PS Hossu că va fi mutat și el la altă mănăstire. Vestea i-a îndurerat adânc pe episcopi. Mutarea a avut loc la 16.08.1956, la ora 20. PS Bălan și PS Hossu nu aveau să se mai revadă niciodată. PS Bălan a rămas în continuare la mănăstirea Ciorogârla.

10. Izolarea PS Bălan în D.O. la mănăstirea Ciorogârla

În intervalul de trei ani cât a durat această ultimă etapă a vieții sale, PS Bălan a avut de suportat o serie de privațiuni și de presiuni psihologice, dintre care vom enumera câteva:

- La cererea sa repetată de a-l vizita pe episcopul Hossu, a primit mereu un răspuns evaziv sau refuzuri cu false justificări.

- A cerut ca Arhiepiscopia Romano-Catolică să-l ajute cu mașină și găzduire pentru îngrijirea ochilor și pentru tratamente dentare urgente. I s-a refuzat această cerere și a fost „îndrumat” către Patriarhie. Acolo a fost supus unor complexe presiuni psihologice pentru a trece la ortodoxie.

- Episcopul nu avea libertate de deplasare. A cerut de mai multe ori să plece la Lugoj, dar i s-a pus condiția să treacă mai întâi la ortodoxie.

- Securitatea a încercat în permanență să-l demoralizeze cu vești defetiste privitoare la Biserica Unită, aflată în clandestinitate. Ca exemplu, în subcapitolul B.2 este prezentat un asemenea un ordin de misiune dat informatorului „Cristescu M.” din Baia Mare pentru vizita sa la mănăstirea Ciorogârla din 17.03.1959, deci cu mai puțin de cinci luni înainte de moartea episcopului.

- Invitații permanente la defecțiune. Aceste „invitații” au reprezentat pentru episcop un permanent motiv de umilire și de suferință. Le vom detalia la capitolul C, unde vom insista asupra răspunsului episcopului.

11. Moartea Servului lui Dumnezeu

a) Pierderea cunoștinței cu patru săptămâni înainte de moarte

PS Bălan a avut două momente de pierdere a cunoștinței în ziua de 7.07.1959. Cele întâmplate sunt redate în două note informative ale unei „surse” (părintele Patriciu Tufescu, soțul nepoatei Anuța a episcopului), din care prezentăm câteva extrase:

„La data de 9 iulie 1959, ora 13.00, familia sursei a primit o scrisoare trimisă de fostul episcop BĂLAN IOAN de la Ciorogârla, în care cerea ca sursa să plece imediat la Ciorogârla, aducând banii necesari drumului înapoi la Lugoj, pentru amândoi. În scrisoare, BĂLAN spunea că este foarte bolnav. […]

[După ce Tufescu a ajuns la Ciorogârla] BĂLAN [i-a explicat] că în ziua de 7 iulie a avut două leșinuri, când a căzut la pământ, fiind ridicat și îngrijit de numitul LUCA[1]. Acesta l-a determinat să scrie la nepoți pentru a-l aduce acasă la Lugoj, unde crede că va fi îngrijit mai bine.”

Episcopul se gândise ca nepoții săi să facă demersuri pentru ca el să poată părăsi mănăstirea Ciorogârla. La care, nepotul Tufescu i-a spus că cel mai nimerit ar fi să facă el însuși cererea către Departamentul Cultelor[2]. Iată relatarea lui Tufescu din nota sa informativă:

„Atunci BĂLAN ION [sic] a luat o hârtie și a făcut o cerere către Departamentul Cultelor și-i cere sursei s-o predea Dlui [director] Rodeanu de la Departament. [...]

[Ajuns la Departament], Rodeanu îi spune sursei că i se va adresa ca unui om serios. Astfel, în legătură cu boala episcopului, se va îngriji să organizeze un consult cu medici buni. În ce privește problema plecării de la mănăstire, aceasta depășește atribuțiile sale, așa că sursa a lăsat acolo cererea «pentru a se cerceta».

Sursa s-a înapoiat la Ciorogârla, unde a dus răspunsul Departamentului.”

b) Persecutorul n-a dat aprobarea pentru tratament medical după ce episcopul și-a pierdut cunoștința.

Teoretic, dacă ar fi fost lăsat să primească îngrijiri medicale corespunzătoare, ar fi existat o șansă ca PS Bălan să supraviețuiască accidentului. Nepermițându-i-se accesul la tratament, persecutorul i-a scurtat viața, încheind prin aceasta lungul șir al suferințelor pe care i le-a impus de-a lungul anilor.

Această afirmație se poate face avându-se în vedere și faptul că PS Bălan n-a fost lăsat să ia contact, în timp ce era la București, la Patriarhie, cu un medic care a încercat să-l consulte. Tot astfel, medicii nu puteau veni la mănăstirea Ciorogârla decât cu riscuri pentru ei și familiile lor. Toate acestea au grăbit, sub o formă sau alta, sfârșitul episcopului.

c) Câteva zile înainte de moarte

După patru săptămâni, Luca Bălteanu a trimis o telegramă familiei, cerând ca cineva să vină imediat la episcop, pentru că este „grav bolnav”.

d) Mărturia părintelui Francisc Zudor

O importantă mărturie, culeasă în timpul persecuției de către părintele Anton Moisin, surprinde multe aspecte revelatoare, petrecute cu câteva zile înainte de moartea episcopului:

 „L-am întrebat pe Pr. Fr[ancisc] Zudor în perioada persecuției și mi-a spus că i-a fost duhovnic Episcopului Ioan Bălan, căruia îi ducea vin și lumânări la Ciorogârla. Episcopul Bălan ținea predici călugărițelor ortodoxe. În timpul celebrării unei Sf. Liturghii – îmi preciza Pr. Zudor –, episcopului Bălan i-a venit paralizia (scleroză galopantă cu amnezie). Pr. Zudor îl pune să-și scrie testamentul: «Subsemnatul, Dr. Ioan Bălan, Episcopul Lugojului, în cazul că voi muri, doresc să fiu înmormântat la [cimitirul] Bellu Catolic de fostul meu elev Zudor Francisc». (Așa mi-a spus Pr. Zudor și am consemnat în fața lui.) Întins în pat, își revine, vrea să se spovedească. N-a vrut în pat: «E mare lucru să te poți spovedi». Îi spune preotului Zudor istoria crucii lui pectorale de episcop: a purtat-o Episcopul [Demetriu] Radu (cel omorât în Senat). Ioan Bălan moare. Se află că Zudor a fost [la căpătâiul lui], i se cere crucea pectorală a PS Ioan Bălan; n-o avea. Pr. Zudor spune că nepoata episcopului Bălan i-a păstrat inelul de episcop[3]. Pr. Zudor îi pune episcopului Bălan o cruce de email de la Papa Leon al XIII-lea. Pr. Zudor l-a spovedit înainte de moarte. Spune despre episcopul Bălan: «Era simplu și umil ca un copil».”

După 54 de ani, în ziua deshumării (8.10.2013), deasupra osemintelor strălucea această cruce de email și s-a putut face astfel legătura cu mărturia părintelui Zudor.

e) Mărturia unei călugărițe de la mănăstirea Ciorogârla

În Memoriile sale, PS Iuliu Hossu înregistrează o altă mărturie surprinzătoare, perfect concordantă cu cea a părintelui Zudor, și care aduce câteva precizări în plus:

„O maică monahie de la Ciorogârla, venită la mănăstire [la Căldărușani], văzându-mă afară, la plimbare, a venit la mine și mi-a comunicat vestea tristă despre moartea fratelui iubit Ioan. Mi-a spus că, înainte de moarte cu câteva zile, i s-a făcut rău în cursul sfintei liturghii, dar după puțin timp și-a revenit și a terminat cu bine sfânta slujbă; a rămas încă slăbit, și joi, 30 iulie, și în zilele următoare[4]; în 4 august a trecut liniștit la cele veșnice. Miercuri, în 5 august 1959, a fost ridicat de la Ciorogârla și dus la București, unde, la dorința exprimată înainte de dânsul, a fost înmormântat în cimitirul Bellu […].”

f) În ziua morții

În ziua morții, nepoata Anuța Tufescu a fost îndrumată să adreseze o cerere Patriarhului pentru a putea îndeplini formalitățile de înhumare, deși, după cum rezultă din toate documentele, nu Patriarhul era cel în măsură să acorde o asemenea aprobare, ci Securitatea, prin intermediul Departamentului Cultelor. Decesul a fost înregistrat la primăria comunei Ciorogârla.

g) Ceremoniile funerare de la mănăstirea Ciorogârla

Un raport al Direcției Regionale București a Securității a informat, la 7.08.1959, Direcția a III-a a Securității asupra desfășurării ceremoniilor funerare care au avut loc la mănăstirea Ciorogârla. Impresionează faptul că au participat și maicile de la mănăstire, și localnici, pe lângă familia episcopului, ajungându-se la un total de 70-80 de persoane.

h) Înmormântarea a avut loc la București, în parcela preoților (IX) din cimitirul Bellu Catolic, în locul de veci de la figura C, locul 2.

i) Deshumarea Servului lui Dumnezeu Ioan Bălan

Deshumarea a avut loc în ziua de 8.10.2013, iar analiza antropologică a avut loc în ziua de 9.10.2013.

Deshumarea a fost făcută de experți ai Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, iar analiza antropologică a fost făcută de experți ai Institutului de Antropologie „Francisc J. Rainer”, ambele fiind Institute ale Academiei Române. Concluzia expertizei antropologice este:

„În ciuda stării de conservare foarte precare a oaselor, putem totuși afirma că osemintele la a căror exhumare am participat în data de 8.10.2013 și a căror analiză antropologică am realizat-o în ziua următoare, la figura C2 din «parcela preoților» a cimitirului Bellu Catolic prezintă caracteristicile fizice ale episcopului doctor Ioan Bălan.”

Este semnificativ faptul că analiza antropologică sesizează indirect aspecte legate de perioada de încarcerare de la Sighet. Iată câteva afirmații ale raportului antropologic:

„O serie de transformări ale oaselor păstrate ne indică un individ care a depus munci fizice în cursul vieții, mai ales prin utilizarea intensă a membrelor superioare […]. Acestea sunt rezultatul unor acțiuni repetate de mișcare a brațelor, flexiune, aducție și extensie, de obicei pentru realizarea unor munci grele. Osteofitele de mari dimensiuni, pe marginea corpurilor vertebrelor cervicale sunt legate atât de vârsta înaintată a individului, cât și de factori de stres funcțional, precum căratul de greutăți în cadrul muncilor agricole.”

Or, episcopul Ioan Bălan a fost un om de studiu și nu un lucrător agricol. Aici e vorba de urmele anilor în care el a crăpat butuci la Sighet și a executat diverse munci grele impuse în cadrul muncii „voluntare” din închisoare. Această muncă s-a efectuat în contextul înfometării de la Sighet. Efortul a fost atât de intens, încât i s-a modificat structura osoasă.

B. Persecuția împotriva episcopului

PS Ioan Bălan a trăit persecuția care a vizat „lichidarea” Bisericii Române Unite[5], apoi persecuția împotriva Episcopatului greco-catolic aflat în detenție[6].

După încheierea „destalinizării ezitante”, la mijlocul anului 1956, a fost izolat în D.O. la mănăstirea Ciorogârla.

În capitolul de față sunt prezentate ordine ale persecuției îndreptate în mod particular împotriva sa.

1. Ordinele din timpul Căii Crucii comune (1948-1956)

a) Arestarea

Ordinul a fost emis la 28.10.1948 de către Direcțiunea Generală a Securității Poporului și a fost adresat așa-numitului „Grup de legătură”, care efectua arestări în orice punct din țară. Ordinul prevedea arestarea episcopului Ioan Bălan, precum și a altor șase canonici și protopopi ai Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj, care locuiau la Timișoara, Lugoj și Arad.

La 29.10.1948 Direcția a V-a a Securității prezenta Directorului General al Securității, Gheorghe Pintilie, un raport privitor la arestările episcopilor și a canonicilor greco-catolici de la București, Blaj, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Sighet. În raport se menționa că, privitor la Direcția Regională a Securității Cluj, persoanele în cauză n-au fost găsite la domiciliu, iar la Timișoara operațiunea nu fusese încă finalizată. Așa se face că PS Ioan Bălan a ajuns la București cu întârziere față de ceilalți episcopi, fapt care a întârziat și ducerea sa în lagărul de la Dragoslavele.

b) Lagărul de la Dragoslavele

Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP) transmitea la 2.11.1948 Direcției Regionale de Securitate Pitești următorul ordin:

„Vă înaintăm pe numitul BĂLAN IOAN, episcop, pentru a fi internat în locuința de vară a Patriarhiei din comuna Dragoslavele, jud. Muscel, conform dispozițiunilor date anterior.”

La Dragoslavele a fost planificată de Securitate o nouă invitație la defecțiune, care le-a fost adresată episcopilor prin patriarhul Justinian, cu ocazia vizitei sale în lagăr în zilele de 14-15.11.1948.

De asemenea a fost planificată vizita din 3.12.1948, când patriarhul le-a cerut să-și declare noua adresă, în caz că ar fi renunțat la prerogativele lor episcopale.

c) Trimiterea la penitenciarul Sighet (1950-1955)

Numele episcopului Ioan Bălan figurează pe ordinul DGSP din 24.05.1950 prin care 4 episcopi și 21 de preoți (între care se aflau și episcopii Tit Liviu Chinezu și Ioan Chertes, consacrați în clandestinitate) au fost trimiși la Penitenciarul Sighet spre încarcerare.

d) Organizarea rețelei de informatori după ieșirea de la Sighet

În urma „destalinizării ezitante” din anii 1955-1956, cei trei Servi ai lui Dumnezeu care supraviețuiseră închisorii Sighet au fost duși în D.O, la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla. Dacă până atunci ei fuseseră supravegheați nemijlocit în lagăre (Dragoslavele, Căldărușani), apoi în închisoare (Sighet), acum, pentru noua situație de D.O., Securitatea a organizat controlul Servilor lui Dumnezeu și prin informatori. Notele acestora au rămas în dosarele Securității, care pot fi cercetate astăzi. O mare parte din ceea ce știm despre viața Servilor lui Dumnezeu în perioada de D.O. provine din aceste note informative. Există și mărturii ale preoților care au avut curajul să-i viziteze pe episcopi, la Curtea de Argeș, la Ciorogârla sau la Căldărușani, dar, în majoritatea lor, ei au fost rearestați între 1956 și 1964. Puțini dintre ei au putut să-și mai transmită mărturia în scris.

Se pune întrebarea de principiu dacă ne putem baza pe notele informative pentru a argumenta martiriul.

Răspunsul este: în mare măsură, da. Asta, deoarece nu era vorba de informatori ocazionali, ci de informatori care erau „marșrutizați[7]” la episcopi și erau instruiți cu privire la întrebările ce trebuiau puse, erau bine „legendați”, așa încât să nu stârnească bănuieli episcopilor, și erau verificați prin compararea rapoartelor lor cu rapoartele paralele ale altor informatori sau prin înregistrarea convorbirilor cu microfoane ascunse. Așa se face că informatorii ajungeau foarte repede la concluzia că Securitatea „știe tot” și că ei nu pot face altceva decât să spună tot.

Rapoartele informatorilor (verbale sau scrise) erau redactate în formă finală de ofițerul de Securitate care răspundea de informatorul (agentul) respectiv. Ofițerul nu modifica conținutul important pentru Securitate, însă putea eventual simplifica informații care ar interesa azi Biserica.

e) Ordine ale Securității atașate notelor informative :

La sfârșitul notelor informative, ofițeri superiori redactau așa-numitele „Note ale Biroului”, care cuprindeau o serie de comentarii și de concluzii, precum și de noi ordine împotriva Servilor lui Dumnezeu. În acest fel, persecuția care-i viza direct pe episcopi își continua neîntrerupt cursul.

2. Ordinele persecuției în timpul izolării episcopului Bălan în D.O. la mănăstirea Ciorogârla (1956-1959)

În dosarele Securității s-au păstrat 59 de note informative care se referă la PS Bălan. La mănăstirea Ciorogârla au fost trimiși 14 informatori. Prezentăm în continuare câteva ordine ale Securității care l-au avut în vedere pe episcop:

- Într-o „Notă a Biroului”, de la sfârșitul unei note informative din 28.02.1958, se poate vedea cu claritate cât de coordonată era trimiterea unui informator la episcopul Ioan Bălan:

„Informațiile de mai sus au fost furnizate de agentul «Mihai Cristescu» în urma marșrutizării lui la București și Ciorogârla de către organele Reg. M.A.I. Baia Mare, în urma ordinului Direcției a III-a.

Cea mai mare parte din aceste informații se verifică prin materialele date de agentul «Demeny V.».”

Iată și ordinul de misiune dat de Securitate informatorului «Cristescu M.»[8] la o altă dată, 17.03.1959:

„Sarcina agentului în această vizită a fost în primul rând ca, prin relatările ce i le va face episcopului, să-i creeze o stare de demoralizare în ce privește situația bisericii, iar în al doilea rând, de a cunoaște starea actuală a episcopului.”

- Servul lui Dumnezeu a încercat să ia contact cu un episcop romano-catolic din Dieceza de Iași. Securitatea s-a interpus imediat:

„Cu ocazia ultimei marşrutizări a agentului «Demeny Victor» – 11 mai a.c. [1959] – la episcopul greco-catolic BĂLAN IOAN, acesta şi-a manifestat dorinţa să-l vadă pe ordinariul PLEŞCA PETRU. […]

PROPUN:

[…] Contactul dintre PLEŞCA P[ETRU] şi BĂLAN I[OAN] să fie folosit pentru influenţarea lui BĂLAN I[OAN] în direcţia dorită de organele noastre.”

- În documentul care urmează, conducerea Securității transmite Direcției Regionale a Securității Timișoara ordinul de a-l utiliza în continuare pe părintele Patriciu Tufescu (care a avut inițial numele conspirativ „Tudor Popa”, după care a devenit „Trofan Pavel”) ca informator pe lângă episcopul Ioan Bălan, în cadrul așa-numitei „probleme a clandestinității greco-catolice”. Acesta era deci numele dat de Securitate operațiunii prin care era controlată Biserica Greco-Catolică aflată în clandestinitate.

În același document se poate vedea că Securitatea folosea elemente de psihologie pentru a-și asigura „intrarea” la episcopul Bălan: trimiterea de pachete cu alimente pentru menținerea unei poziții favorabile!

Astfel, Direcția a III-a a Securității transmitea, la 17.03.1958, următorul ordin Direcției Regionale Timișoara a Securității:

„La raportul Dvs. nr. 342/13.888 din 10 martie 1958, vă facem cunoscut că marşrutizarea agentului «Tudor Popa» la episcopul BĂLAN IOAN este oportună şi necesară în actualele condiţii de dezvoltare a problemei clandestinităţii greco-catolice.[...]

Indicăm de asemenea că agentul şi rudele sale din Lugoj să continue a trimite pachete cu alimente lui BĂLAN IOAN pentru ca şi în acest fel să-şi menţină o poziţie favorabilă faţă de BĂLAN. [...]”

- Pentru a sublinia nocivitatea acțiunii informatorilor pentru Biserică, ne vom referi la un „Plan de dirijare a informatorilor calificați «Trofan Pavel» și «Marcu Rusalin» pe lângă episcopii greco-catolici aflați cu domiciliul [D.O.] la Curtea de Argeș”. Planul a fost redactat la 3.09.1955 de către Direcția Regională Timișoara de Securitate. În cadrul acestuia, se arată explicit că datele obținute de la cei doi au permis arestarea ultimului ordinarius substitutus al Eparhiei de Lugoj aflat în libertate la acea dată, părintele Vasile Borda:

 „Acești informatori se bucură de încrederea clerului greco-catolic clandestin, cât și a episcopilor greco-catolici. De asemenea, în acțiunile în care au fost dirijați au dovedit sinceritate și interes, dând informații valoroase care au dus la demascarea activității contrarevoluționare [sic] desfășurate de preotul greco-catolic BORDA VASILE în mediul clerului greco-catolic rezistent.”

- Într-o altă „Notă a Biroului” se poate vedea la ce presiune erau supuși informatorii pentru a executa misiunea primită. În cazul de față e vorba de preotul Francisc Zudor (agentul „Demeny Victor”), care a vrut probabil să-l ferească pe episcopul Ioan Bălan și nu a redat acele răspunsuri care l-ar fi acuzat pe episcop în ochii Securității:

„Faţă de materialul prezentat şi în raport de sarcinile care i s-au trasat, considerăm că agentul n-a adâncit în mod suficient problemele pe care le-a pus în discuţie, deşi a avut ocazia şi ar fi putut să facă acest lucru.

În legătură cu aceasta, i s-a atras lui „Demeny Victor” atenţia că nu a adâncit suficient problemele, trecând chiar peste unele aspecte care aveau menirea de a-l pune pe BĂLAN I[OAN] în situaţia ca să-şi precizeze poziţia pe linia activităţii sale clandestine greco-catolice.

Demeny V. a justificat că a scăpat din vedere aceste lucruri (le-a uitat) şi că nici episcopul nu i-a permis să-şi spună şi el părerea, ci a vorbit numai el.

Agentul s-a angajat că, la viitorul contact cu episcopul (peste cca. 10 zile), va fi mai atent în discuții şi va ridica din nou problemele care nu s-au clarificat. I s-au trasat sarcini în continuare de a stabili activitatea dubioasă şi legăturile episcopului BĂLAN ION în mediul clandestinității greco-catolice.”

- Menționăm în continuare o acțiune complexă de influențare a episcopului Ioan Bălan, planificată cu ocazia aducerii sale la Patriarhie pentru tratament medical. Preluăm informații din diverse note informative.

La 8.01.1958 PS Bălan i-a spus părintelui Zudor că „îl doare ochiul și‑l supără dantura”. După ce Arhiepiscopia Romano-Catolică de București (ARCB) a refuzat să-l găzduiască pentru tratament[9], a fost primit la Patriarhie, de unde s‑a reîntors la 1.02.1958. Acolo a stat câteva zile, locuind într-o încăpere din Palatul patriarhal.

Dintr-o notă informativă de la 18.02.1958 a agentului „Demeny” (părintele Zudor) aflăm următoarele:

„Apoi BĂLAN a mai precizat că, fiind cazat la Mitropolie într-o cameră alăturată celeia în care a locuit episcopul HERINEANU, i-a făcut impresia că a fost special amplasat astfel pentru a se stabili dacă el (BĂLAN) va lua contact cu TEOFIL HERINEANU, care a fost preot greco-catolic.

Un asemenea contact BĂLAN IOAN nu a avut cu TEOFIL HERINEANU, însă ocazional i-a spus  acestuia: «D-zeu să te aibă în pază». [...]”

„Episcopul BĂLAN IOAN a afirmat că episcopul Clujului (TEOFIL HERINEANU) i-ar fi propus  (lui BĂLAN) să accepte scaunul episcopal ortodox, însă el a refuzat.”

Dintr-o notă informativă datată 14.04.1958 a agentului „Tudor Popa” (părintele Tufescu), preluăm următoarele .

„La Patriarhie, BĂLAN l-a întâlnit pe [TEOFIL] HERINEANU din Cluj, care se afla la București pentru învestitură [ca episcop ortodox], HERINEANU l-a salutat cu săru-mâna chiar în fața patriarhului. În cadrul unei întâlniri a lui BĂLAN cu HERINEANU, acesta din urmă a spus că el se consideră catolic, ca și în trecut, și că a acceptat silit să devină episcop ortodox. I s-ar fi spus că ori închisoare, ori consacrare”.

Într-una din zile, PS Bălan a mers împreună cu patriarhul la piesa de teatru „Apus de Soare” de Delavrancea, fiind „îmbrăcat în ținută de gală greco-catolică, cu capuciu roșu pe cap, cruce pectorală pe piept, etc.”. Episcopul a fost impresionat de faptul că în piesă se vorbea de Dumnezeu.

PS Bălan i-a spus „sursei” (Cristescu Mihail) că patriarhul ar fi afirmat: „Să ne facem prieteni, că dușmani clandestini avem destui”. După care, „Bălan a mai arătat că, aflându-se la Patriarhie, patriarhul l-a invitat și pe el la masa dată în cinstea demnitarilor bisericești – mitropolitul COLAN al Sibiului și episcopul TEOFIL HERINEANU al Clujului [...] arătând toți un deosebit respect față de persoana lui.”  

PS Bălan i-a spus „sursei” că „el și-a dat seama că această invitare s-a făcut cu știrea partidului și a guvernului”.

„În timp ce era la Patriarhie, a fost strict supravegheat de către un preot, Zaharescu, care a mers până acolo încât nu a permis persoanelor care l-au căutat [printre care era și un medic] să ia legătura cu el.”

La 4.03.1958 a fost dus din nou la București pentru tratament la ochi, cu o mașină de la Patriarhie condusă de preotul Zaharescu. S-a întors a doua zi, la 5.03.1958.

- Securitatea a intrat în alertă imediat ce a aflat că episcopul Ioan Bălan intenționează să se întoarcă la Lugoj pentru tratament medical, după ce-și pierduse cunoștința la 7.07.1959. De aceea, Direcția a III-a a Securității „a propus”, într-un raport din 14.07.1959, stabilirea în mod oficial a D.O. pe timp de 60 de luni, atât pentru episcopul Iuliu Hossu (aflat în D.O. la mănăstirea Căldărușani), cât și pentru episcopul Ioan Bălan (aflat în D.O. la mănăstirea Ciorogârla). Această „propunere” a fost aprobată de un adjunct al ministrului de Interne. În document se vede încă odată că cei doi episcopi erau văzuți de Securitate ca o unică problemă.

Așadar, acesta a fost răspunsul Securității la cererea PS Bălan de a fi lăsat să se întoarcă la Lugoj pentru tratament medical: fixarea D.O. prin ordin oficial. Episcopul Bălan urma să moară la trei săptămâni după această „propunere”, care nu a mai fost pusă în aplicare în cazul său.

Documentul clarifică și faptul că, după eliberarea de la Sighet, ordinul de D.O. fusese dat doar pe cale verbală prin Ministerul Cultelor, dar a fost la fel de efectiv în ceea ce privește limitarea drepturilor episcopilor și supravegherea lor:

„Atunci când li s-au stabilit aceste domicilii[10] [obligatorii], nu s-au făcut niciun fel de forme în vederea fixării D.O. pentru acești doi episcopi[11], ei fiind doar avertizați de către Departamentul Cultelor [sic] că nu pot părăsi mănăstirile unde au fost instalați.

Din datele ce le dețin organele noastre, rezultă că, deși HOSSU I. și BĂLAN I. nu au D.O., ei nu au părăsit actualele lor domicilii, primind doar vizite din partea unor rude și cunoscuți.

Totuși, pentru a nu se da posibilitatea ca acești episcopi să se folosească de faptul că, în mod oficial, nu au D.O. și deci să se deplaseze în scopuri dușmănoase, organele noastre consideră necesar ca să se ia măsuri pentru fixarea D.O. celor doi episcopi.

Față de cele de mai sus

PROPUNEM:

A li se aproba fixarea D.O. pe timp de 60 luni, la actualele lor domicilii, episcopilor:

- HOSSU IULIU […] (la mănăstirea Căldărușani)

- BĂLAN IOAN […] (la mănăstirea Ciorogârla) [...]”.

C. Atitudinea episcopului în timpul persecuției

Episcopul Ioan Bălan a participat, alături de întregul Episcopat greco-catolic, la toate formele de rezistență ale Bisericii în timpul persecuției:

- Pentru perioada 1944 - 29.10.1948 (ziua arestării), vezi articolul  „«Răspunsul» Episcopatului, al preoților și al poporului la persecuție (1944[12] - 1948)”;

- Pentru perioada 1948 - 1956, vezi articolul „Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici (1948-1956)”;

- Pentru acțiunea comună a episcopilor după eliberarea de la Sighet (4.01.1955 - 16.08.1956), vezi și articolul „Acțiunea Bisericii Române Unite în clandestinitate și «răspunsul» persecutorului (1.12.1948 – decembrie 1989)”.

În capitolul de față nu vom relua decât sumar lucrurile deja spuse în articolele menționate mai sus, concentrându-ne mai ales asupra aspectelor proprii ale acțiunii, respectiv atitudinii episcopului Ioan Bălan în timpul persecuției, așa cum rezultă acestea din documentele disponibile azi.

1. Premise

- Dorința de sfințenie

În memoriile sale manuscrise, redactate în D.O. la mănăstirea Curtea de Argeș în anul 1955, PS Bălan își amintește de Seminarul Central din Budapesta, în care a intrat atunci când avea 19 ani:

„Întâlnirea cu rectorul și liniștea din casă m-au impresionat foarte mult, încât mi-am zis în sufletul meu: «Aici toți sunt sfinți, și tu trebuie să te faci sfânt».”

- Dorința de martiriu

La vârsta de 34 de ani, atunci când începuse Primul Război Mondial, părintele Ioan Bălan i-a scris lui Vladimir Ghika, plecat din țară împreună cu fratele lui, care era trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Roma[13]:

„Venirea mea aici [la București] e datorită chemării ce mi-ai făcut înainte cu șase ani de zile [la Blaj]. […] Am venit în țară crezând că, prin glasul Prințului Ghika, mă cheamă Dumnezeu. În zilele acelea cât ai stat D-ta în Blaj, eu mă gândeam la greutățile de aici și doream așa de mult să fac ceva, cerând de la Dumnezeu cununa muceniciei, nu pentru fericirea mea, ci pentru a semăna bine darul lui Dumnezeu, gândindu-mă cu atâta drag la marele meu sprijin şi viitorul frate[14] Principele Vladimir Ghika.”

2. Anul 1947

a) Episcopul Bălan refuză să ceară în biserică moartea lui Iuliu Maniu.

În vara anului 1947, într-un moment de vârf al atacului guvernului comunist împotriva partidelor democratice, s-a ordonat prin prefecturi ca episcopii și parohii din toate bisericile, indiferent de cult, să facă adunări şi să ceară moartea lui Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional-Țărănesc. Alături de întregul Episcopat greco-catolic, PS Ioan Bălan s-a opus acestei cerințe, asumându-și toate consecințele. El i-a răspuns prefectului:

„- Biserica Catolică nu poate cere moartea cuiva! Este cunoscut în istorie câte erori judiciare s-au făcut şi nevinovatul nu a mai putut fi reabilitat.

Prefectul a răspuns:

- Dacă va fi nevinovat, îl exhumăm şi-l punem între eroi.

- Noi nu ne putem juca astfel cu viaţa unui om, de care singur Dumnezeu dispune, a răspuns vlădica.

Aşa că nu s-a mai ţinut nicio adunare.

Iuliu Maniu nu a fost executat, ci a murit la Sighet la 5.03.1952.”

b) Episcopul solicită guvernului eliberarea preoților săi și a unor laici arestați.

În acel an, PS Bălan a mai putut obține eliberarea acestora. Cu acea ocazie, Siguranța[15] din Timișoara l-a „verificat” și pe episcop, după cum se vede într-un raport al acesteia:

„În conformitate cu ordinul rezolutiv al Dlui Ministru Teohari Georgescu, s-au cerut de la Inspectoratul de Siguranță Timișoara relațiuni asupra episcopului Ioan Bălan, consultându-se totodată arhiva secretă, precum și evidențele birourilor 1-A și 6, în urma cărora s-au stabilit următoarele:

[…] În prezent, P.S. Dr. Ioan Bălan, episcopul Lugojului nu desfășoară niciun fel de activitate contra siguranței Statului.”

Este importantă această concluzie a Siguranței deoarece arată că, prin faptul că episcopul Ioan Bălan nu a acționat contra siguranței statului, arestarea lui se datorează unei cauze exclusiv religioase.

3. Atitudinea episcopului Bălan în timpul operațiunii de „unificare” a Bisericii Greco-Catolice Române cu Biserica Ortodoxă Română

a) Servul lui Dumnezeu a prezentat clerului și poporului importanța și semnificația „unirii” religioase cu Roma din anul 1700.

Ca răspuns la „caldele chemări” la „revenire” la ortodoxie – pronunțate de Mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan (la 15.05.1948) şi de Patriarhul Justinian al Bisericii Ortodoxe Române (la 6.06.1948) – precum și după şocul creat în Biserica Greco-Catolică de intensa propagandă publică împotriva unirii religioase cu Roma, Conferința episcopală greco-catolică, care a avut loc la Oradea la 17.06.1948, a decis că se va publica o scrisoare colectivă a episcopilor, adresată clerului și credincioșilor.

Simțind urgența momentului, episcopul Ioan Bălan n-a mai așteptat până la publicarea scrisorii colective și a emis, la șase zile după acea Conferință episcopală de la Oradea, adică la 24.06.1948, propria sa circulară, în care a explicat poporului semnificaţia profund religioasă a Unirii cu Roma din anul 1700, le-a cerut preoților să predice despre „Sfânta Unire” şi a cerut ca apărarea Bisericii Unite să fie făcută, la nevoie, chiar „cu preţul vieţii”. Iată câteva fragmente din acest document „adresat tuturor Oficiilor Vicariale şi Protopopeşti”:

„De câtăva vreme, prin gazete, prin şoapte spuse în taină şi chiar şi adunări publice, anumite glasuri caută să rupă de Roma Sfântului Petru, ori mai bine zis încearcă să vadă cum ar fi primită de clerul şi poporul Bisericii Unite cu Roma o acţiune menită să rupă de centrul credinţei creştine pe preoţii şi credincioşii acestei Biserici. Se zvonesc planuri de desfiinţare pe cale politică a acestei Biserici şi de prigonire a celor ce nu-şi vor vinde credinţa. […]

Astfel de oameni se încumetă să afirme că Unirea noastră cu Papa de la Roma ar fi fost un simplu act politic, pe care tot pe cale politică l-ar putea desfiinţa stăpânirea Ţării. […] Actul Unirii religioase cu Biserica Romei a fost un act sublim religios, care face mare cinste Clerului şi poporului român din Ardeal. […]

Ministrul de odinioară al cultelor, Constantin Banu, în 1922 zice la Blaj: «Dacă nu ar exista Biserica Unită, ar trebui creată». Noi o avem, o iubim şi o apărăm, chiar cu preţul vieţii noastre. […]”

b) Motivația martiriului

PS Bălan a semnat, alături de toți ceilalți episcopi, Scrisoarea colectivă a Episcopatului greco-catolic din 24.07.1948, precum și ultimul memoriu al acestui Episcopat adresat autorităților la 7.10.1948, documente în care se arată explicit că niciun adevăr din Sfânta Evanghelie nu poate fi respins, și deci nici actul scris al întemeierii Bisericii și Papalității (Matei 16, 18-19 și Ioan 21, 15-17). Scrisoarea colectivă se referă chiar la suferința care ar putea urma prin respectarea acestor adevăruri:

„Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care datori suntem să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4,17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8,18)”.

c) Ca pregătire pentru persecuție, PS Ioan Bălan s-a preocupat de adâncirea vieții spirituale a eparhiei.

În raportul manuscris, redactat la cererea Nunțiului Apostolic de către canonicul Ioan Ploscaru la 24.11.1948 (deci după arestarea episcopilor), este descrisă viața spirituală în Eparhia de Lugoj în timpul persecuției. Sunt menționate detalii privitoare la devoțiunea rozariului, a Orei Sfinte de adorație a Sfântului Sacrament, și este pomenit ultimul pelerinaj de la Scăiuș, organizat cu mare fast. Icoana miraculoasă a Maicii Domnului care a lăcrimat a fost adusă în procesiune în Catedrala de la Lugoj.

În același raport se vorbește de consacrarea eparhiei la Inima Neprihănită a Mariei. Iată un extras din scrisoarea adresată la 4.08.1948 de către episcopul Bălan episcopului Ioan Suciu, Administrator Apostolic la Blaj :

”La adresa No. 2884/1948 comunicăm că, încă din ziua de 4 iulie 1948, în cadrul unei Sfinte Liturghii Arhierești foarte solemne, Noi am consfințit dieceza la Inima Neprihănită a Maicii Domnului.

Am luat apoi măsurile necesare ca fiecare parohie să se consfințească în parte.

Luna august o prăznuim cu deosebit fast – în Lugoj – făcând Paraclisul cu predică în fiecare seară la ora 21. […]”

În scrisoarea sa nr. 2884/1948, PS Ioan Suciu se referise la „actul Preafericitului Părinte prin care a consacrat neamul omenesc Inimii Neprihănite, în urma întemeierii Praznicului Ei, ca răspuns la dorința Ei manifestată la Fatima […]”.

d) Excomunicarea de către episcopul Bălan a preoților participanți la „conferința” de la Cluj din 1.10.1948

Asaltul împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, care trebuia să ducă în două luni la „lichidarea” ei, a început în noaptea de 26/27.09.1948, când au fost strânse, sub teroare psihică și fizică, semnături de delegare pentru 38 de preoți care trebuiau să participe la o consfătuire/congres/adunare la Cluj, la 1.10.1948.

În Eparhia de Lugoj a fost emisă la 2.10.1948 circulara nr. 2846/1948 prin care episcopul Ioan Bălan îi excomunica pe preoții din eparhie participanți la „congresul” de la Cluj, precum și pe toți preoții și credincioșii care vor face aceeași lepădare de credința catolică în viitor. Având în vedere că episcopul fusese „pus în retragere din oficiu” la 17.09.1948, circulara a fost semnată „pentru Episcopul Lugojului” de către vicarul general, Pr. Ioan Ploscaru, care a aplicat și sigiliul eparhial.

Prin această excomunicare, episcopul Ioan Bălan se putea aștepta la arestare, deoarece înfruntase în mod direct persecutorul în „politica” sa privitoare la Culte.

e) Respingerea de către episcopul Bălan a „trecerilor” la ortodoxie, care s-au făcut prin încălcarea legii

La 15.10.1948, deci după prima duminică prevăzută de autorități pentru „trecerea” poporului greco-catolic la ortodoxie, episcopul Ioan Bălan s-a adresat în mod public primăriei orașului Lugoj, pentru a enumera toate încălcările legii prin care se făcuseră așa-zisele „treceri” la ortodoxie: constrângeri, semnături ale unor persoane care nu făceau parte din comunitatea greco-catolică, semnături de către alte persoane decât cele menționate pe liste, amenințări cu pierderea serviciului și altele. El a arătat de asemenea că nu poate fi preluată catedrala din Lugoj atâta timp cât Episcopia n-a fost încă desființată.

PS Bălan a cerut ca un delegat al Episcopiei să verifice în mod documentat trecerile și, în general, respectarea legii.

Neputându-l semna personal, documentul este semnat de vicarii săi, cu folosirea sigiliului eparhial. Și acest protest public, care înfrunta persecutorul și urma să-i încurajeze pe preoții și pe credincioșii săi, îl plasa definitiv pe Servul lui Dumnezeu pe lista celor care urmau să fie arestați.

4. Atitudinea episcopului în lagăre și în închisoarea Sighet

a) În lagărul organizat la Dragoslavele

- Episcopul Bălan a respins invitația la defecțiune venită din partea Patriarhului.

Patriarhul ortodox, însoțit de „civili”, a ajuns la Dragoslavele la 14.11.1948, ora 19.30, și a rămas până a doua zi. În Memoriile sale, episcopul Hossu descrie dialogul avut cu Patriarhul. Răspunsul său a fost următorul:

„Părinte patriarh, credinţa noastră este viaţa noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta, până în ziua de azi şi, cu ajutorul Domnului, până la moarte”.

PS Hossu relatează apoi că, după plecarea „vizitatorilor”, el a vorbit cu PS Bălan, care i-a spus că i-a dat Patriarhului același răspuns.

- Tot la Dragoslavele, PS Ioan Bălan a respins, în fața Patriarhului și a ofițerilor de Securitate, Decretul nr. 358/1948.

Refuzând să accepte realitatea decretului, episcopii greco-catolici și-au semnat încă odată condamnarea. Patriarhul le ceruse fiecăruia să-și declare un domiciliu pentru viitor. Desemnarea unui alt domiciliu decât reședința episcopală ar fi fost echivalentă cu acceptarea de facto a Decretului nr. 358/1948, după care probabil că ar fi rămas în libertate.

- După plecarea Patriarhului, episcopii au simțit de datoria lor să redacteze un memoriu de protest, pe care l-au adresat autorităților la 10.12.1948. Memoriul a fost semnat de toți episcopii prezenți, și „în asentimentul deplin” al episcopului senior Valeriu Traian Frențiu, care se afla internat la spitalul din Rucăr.[16]

b) În lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani

Canonicul Nicolae Brînzeu relatează în jurnalul său[17] felul în care se desfășurau liturghiile în lagăr, dând informații suplimentare despre episcopul său, PS Ioan Bălan:

„Episcopii se sculau la 5 fără 10 minute. Noi preoţii ne sculam pe la 5,30 – 5,40. Vara ne puteam uita la ceas, dar toamna şi iarna, pe întuneric, nu. Am rugat pe P.S. Bălan, când iese el în curte (P.S. Sa, iarna-vara, pe vânt şi pe ger, după ce se îmbrăca, ieşea în curte şi, plimbându-se aproape un ceas, îşi făcea rugăciunile şi meditaţia), să strige la uşa noastră, a dormitorului, cât e ora […]. Aşa se auzea în fiecare dimineaţă, pe întuneric (în coridor ardea electrica): «Bună dimineaţa! 6 fără 21», ori «6 fără 19» ş.a.m.d. Asta o auzeam şi cei din celălalt dormitor. […]

La orele 6.30 se făcea prima Liturghie de către P.P.S.S. Lor Hossu, Rusu, Bălan şi Suciu, asistaţi de echipa preoţilor, care după aceea făcea curăţirea camerelor, rămânând Episcopii liturghisiţi şi la a doua Liturghie. Aceasta se făcea la 7,15 de către I.P.S. Frenţiu, P.S. Aftene şi noi preoţii. Odăjdii nu erau decât un sacou şi 3 patrafire; […].”

c) În închisoarea de la Sighet

- PS Iuliu Hossu afirmă că niciunul dintre episcopi nu s-a plâns vreodată la Sighet, deci nici Servul lui Dumnezeu Ioan Bălan:

„[…] n-am auzit de la niciunul [dintre cei aflați în celula 44 a episcopilor] niciun cuvânt de tânguire, tot timpul moralul înălțat; aceasta așa trebuia să fie și se primea cu sufletul împăcat și mângâiat, că aceasta este firea lucrurilor pe această cale a crucii […]”.

- La Sighet, PS Ioan Bălan a excomunicat un preot care a ajuns la înțelegere cu Securitatea.

După patru luni de încarcerare la Sighet, la 14.09.1950, părintele Iuliu Rațiu, pentru a-și apăra familia, rămasă la Timișoara, a cedat. În această grea situație, episcopul a fost ferm în aplicarea excomunicării, deși el era cunoscut ca fire blândă și care reacționa cu multă grijă și bunăvoință.

În Memoriile sale, episcopul Hossu arată că „[Fratele preot Iuliu Rațiu] a căzut în marea nefericire care este această dezertare, totdeauna grea rătăcire, dar mai ales în acel ceas de mare încercare a Bisericii, dând sminteală celor mulţi de afară şi preoţi, și credincioşi, în aspră rezistenţă şi grea luptă peste măsură pentru Biserică şi dreapta credinţă.

Episcopul său [PS Ioan Bălan], îndeplinindu-şi datoria cu suflet de Părinte, îndurerat a rostit încă acolo, la Sighet, incursiunea lui în «excomunicare», în care a intrat, conform prevederilor dreptului canonic, fostul vicar foraneu de Timişoara; [...].”

E lucru cunoscut că, peste ani, părintele Iuliu Rațiu a fost reprimit în Biserică prin episcopul său, PS Ioan Ploscaru.

5. Atitudinea episcopului în timpul Domiciliului Obligatoriu, după ieșirea de la închisoarea Sighet

Pentru perioada de D.O., principala noastră sursă de informații azi o reprezintă notele informative ale agenților Securității. Semnificația acestora a fost discutată pe larg în subcapitolul anterior (B.1.d). În continuare, prezentăm fragmente din mai multe note informative, grupate tematic și cronologic.

a) PS Ioan Bălan, tocmai ieşit din închisoarea Sighet, aflându-se la Spitalul „I. C. Frimu”, a abordat cu prudenţă chestiunea jurisdicţiilor clandestine care se transmiseseră succesiv în eparhia sa în perioada în care el a fost încarcerat.

Iată un extras dintr-o notă informativă a părintelui Tufescu („Trofan Pavel”):

„În ziua de 18 martie 1955, sursa a sosit la București la Spitalul I. C. Frimu, la episcopii greco-catolici BĂLAN, HOSSU și RUSU, ce se află internați în acest spital, locuind toți trei în aceeași cameră.

Scrisoarea primită de la preotul gr.cat. BRÎNZEU din Lugoj, și pe care a dus-o fiind adresată tuturor celor trei episcopi, a fost cetită în primul rând de către episcopul BĂLAN, pe urmă de RUSU și HOSSU.

După ce a cetit scrisoarea, BĂLAN nu a vrut să dea niciun răspuns lui BRÎNZEU la cele scrise de acesta în scrisoare. Văzând aceasta, sursa a cerut un răspuns, întrucât BRÎNZEU cerea un răspuns, la care BĂLAN a răspuns că, după cât ştie, PAPA de la Roma l-a numit pe numitul PLOSCARU (în prezent arestat)[18] în calitate de Administrator Apostolic (episcop, însă nu titular) şi deci el nu are nicio putere de a face nimic. Însă, spune în continuare BĂLAN, dacă [părintele] BORDA VASILE i-a spus să preia conducerea el – BRÎNZEU – , [atunci] el – BĂLAN – nu are nimic împotrivă, întrucât el – BRÎNZEU – are o cultură mare, este serios şi cu experienţă, însă să caute să stabilească ierarhia lăsată de PLOSCARU.”

b) PS Ioan Bălan le recomandă preoților săi să nu se expună inutil.

- La întrebarea pusă lui de către un informator, la 31.08.1955, deci la opt luni după eliberarea de la Sighet: „Preoții greco-catolici ce să facă [în actuala situație]?”, episcopul Bălan a răspuns:

„Fiecare să muncească la locul lui de muncă; în ceea ce privește Biserica, vom vedea ce va hotărî guvernul.”

- Conform unei note informative de la 1.07.1958 a agentului „Demeny”, episcopul Bălan s-a referit la un grup de preoți condamnați la Timișoara, despre care nu știuse nimic și a regretat acțiunea lor, comparând-o cu „un briceag care ar fi pus în fața unui tanc”.

- În mod asemănător, la o lună după liturghia greco-catolică care avusese loc în piața publică la Cluj, la 12.08.1956, informatorul (părintele Tufescu) notează:

„Episcopul BĂLAN dezaprobă acțiunea de la Cluj, spunând că nu era cazul să se facă cum s-a făcut.”

Cu alte cuvinte, episcopul a dat dovadă de realism: guvernul e singurul care poate debloca situația, iar preoții să nu se hazardeze în acțiuni provocatoare, inutile.

- Servul lui Dumnezeu a dat mai multe asemenea răspunsuri, toate concordante. Astfel, la 10.09.1958, PS Bălan a emis o sentință frapantă, pe care informatorul „Demeny”, ca preot, a sesizat-o și a înregistrat-o în nota sa informativă – iată, pentru posteritate:

„Mai mult chiar, BĂLAN I[OAN] mi-a spus textual:

- Eu, ca episcop, nu am dreptul și nu-mi este permis să-mi fac preoții martiri, afară de cazul că-i vrea Dumnezeu.”

c) Episcopul Bălan era dispus să discute cu guvernul orice variantă de deblocare a situației Bisericii, dar numai după consultarea și aprobarea Sfântului Scaun.

În acest sens, în nota informativă din 11.04.1958 a agentului Tufescu se arată:

„În timpul discuțiilor, sursa a pus problema punctului de vedere al episcopului față de situația actuală a greco-catolicilor. BĂLAN a arătat că, în principiu, el recunoaște situația de fapt existentă. Aceeași atitudine a spus că o are și HOSU [sic], cu care are relații numai prin corespondență, deoarece frații lui sunt fricoși și nu vor să vină să-l viziteze. BĂLAN a mai afirmat că el va accepta orice propunere a regimului despre acordarea unor drepturi Bisericii Greco-Catolice, dar numai după consultarea prealabilă şi aprobarea venită de la Vatican.

Astfel, el a arătat că ar primi chiar o singură eparhie [pentru greco-catolici] sau s-ar putea pune problema să-i facă [pe episcopii greco-catolici] arhierei vicari la romano-catolici, însă toate acestea, înainte de a-şi da consimţământul, el ar vrea să le comunice la Roma, unde sau ar merge el, sau ar trimite pe cineva. […]

Revenind la discuţii despre situaţia Bisericii Greco-Catolice, BĂLAN a afirmat că Guvernul va avea nevoie de Vatican în viitor, la diferite conferinţe internaţionale. Or o reglementare a problemei catolice din RPR în general, fără reglementarea Bisericii Greco-Catolice nu se va putea face.”

Pe aceeași temă, la 17.03.1959, episcopul Ioan Bălan a exprimat un adevăr trist, care a caracterizat politica religioasă a statelor comuniste din Europa de est:

„Referindu-se la Biserica Greco-Catolică, BALAN I[OAN] a spus că reînfiinţarea acestei biserici nu se poate face peste noapte, de asemenea că guvernele ateiste nu au decât interese politice”.

d) Răspunsul episcopului la diferite invitații la defecțiune

- În nota sa informativă din 15.02.1958, agentul „Demeny” redă, sub formă aluzivă, un răspuns de mare înălțime al episcopului Bălan, care a respins practic orice variantă de ieșire din D.O., în afara aceleia de a reveni la reședința sa episcopală. Or, era de neconceput pentru autorități să apară un episcop greco-catolic ieșit din închisoarea Sighet în vechea sa reședință episcopală, de acum naționalizată, și încă într-o eparhie considerată ortodoxă în integralitatea sa.

Iată relatarea părintelui Francisc Zudor („Demeny”):

„[Episcopul Bălan] a amintit că cei de la Culte, probabil tovarășul director Rodeanu, i-ar fi propus mai înainte să plece la rude la Lugoj și la Timișoara.

Problema a rămas în suspensie, [el] precizând că locul lui ar fi la Episcopia Lugojului.”

- O notă din 9.05.1958 a altui agent, „Florică”, confirmă faptul că a existat o asemenea „invitație” din partea „tovarășului” director Rodeanu de la Departamentul Cultelor:

„VALERIU NICULAEASA a spus că BĂLAN trăieşte cu nădejdea că în curând se va reîntoarce la Lugoj, unde a fost episcop. Se spune că RODEANU [director la Departamentul Cultelor] i-ar fi spus episcopului că se va reîntoarce la Lugoj când el [episcopul Ioan Bălan] va trece la ortodoxie.”

- La chemarea episcopului, după evenimentul cu pierderea cunoștinței care avusese loc cu 4 săptămâni înainte de moarte, părintele Tufescu a sosit la Ciorogârla. În timp ce episcopul se plimba cu Tufescu prin grădina mănăstirii, cei doi l-au întâlnit pe profesorul Iancu de la Patriarhie, care se ocupa de stupi. Profesorul i-a spus episcopului Bălan că „e păcat că-și pierde bătrânețile pe la mănăstire, că tot nu se schimbă nimic” și l-a sfătuit „să facă trecerea, pentru că astfel va fi lăsat să se ducă acasă”. Episcopul i-a răspuns că „va vedea el ce va face când va fi întrebat”.

Se poate considera acest răspuns ca o aluzie la promisiunea lui Hristos: „În ceasul acela vi se va da vouă ce să vorbiți” (Mt 10, 19).

Nota informativă a părintelui Tufescu continuă astfel:

„După plecarea lui IANCU, BĂLAN îi spune sursei că nu peste mult timp – 1-2 ani – se va lichida și cu ortodoxia, și deci nu ar vrea să se facă de rușine prin trecerea la ortodoxie.”

Toate răspunsurile mai sus menționate redau simplitatea, umorul, blândețea, înțelepciunea și deplina încredere în Domnul, cu care a acționat PS Ioan Bălan în momente cruciale ale luptei sale.

e) Servul lui Dumnezeu se spovedea cu orice ocazie ce i se ivea.

Prezentăm extrase pe această temă din două note informative:

- Prima notă e dată de informatorul preot „Demeny”:

„În după amiaza zilei de 13 februarie 1958, sursa [...] a făcut o vizită episcopului BĂLAN IOAN la Ciorogârla. [...] Rămânând singur cu episcopul, acesta şi-a exprimat mai întâi bucuria că sursa l-a vizitat, după care s-a spovedit sursei (care este preot).”

- A doua notă e dată de informatorul preot „Frunză Ioan” la 16.09.1958:

„- Chiar bine c-ai adus vin. De altfel mi s-a terminat vinul de liturghie... Ştii, eu fac liturghie... aici, aşa cum pot. Ce bine că ai venit. După câte ştiu, dumneata eşti preot catolic nerevenit.

- Da, am confirmat eu.

- Te rog foarte mult să mă spovedeşti.

Şi, după cele spuse, a îngenuncheat în faţa mea mărturisind toate gândurile intime, păcatele care i-au trecut prin cap în ultimele opt (8) săptămâni, data la care spusese dânsul că s-a spovedit la un alt preot bătrân, care a fost întâmplător pe acolo.”

f) Eroismul creștin – proiectul de viață al Servului lui Dumnezeu

- Informatorul „Demeny” a fost pus de către Securitate, la 13.02.1958, să-l întrebe pe episcopul Ioan Bălan dacă este adevărat ce se spune de către unii credincioși, și anume că el și-ar fi schimbat poziția față de rezistența greco-catolică, „la care acesta i-a răspuns sursei că nu este adevărat și că părerea lui este că până la urmă toți credincioșii din țară vor deveni greco-catolici”.

Se poate observa în această replică nu numai confirmarea poziției sale de rezistență, dar și plasarea răspunsului episcopului la un nivel cu totul altul decât ne-am fi așteptat: toți vor deveni greco-catolici.

- Într-o altă notă informativă, din 6.09.1958, Servul lui Dumnezeu își precizează ideea:

„După această primenire de ordin moral, multe se vor schimba şi foarte mulţi ortodocşi vor trece la Biserica Romei, la catolicism. Exemplul preoţilor noştri a fost pentru ei o carte vie şi un argument grăitor.

- Discutând cu informatorul „Ionescu” la 8.05.1958, episcopul Bălan i-a dezvăluit acestuia felul în care așteaptă el judecata Domnului după ce va ajunge la sfârșitul Căii Crucii:

„[Episcopul Ioan Bălan] este pregătit și se pregătește în fiecare zi să poată răspunde când îl va chema Domnul[19] la sine [...] Aducând vorba de religia greco-catolică, mi-a spus că, în 1948, Patriarhul i-a făcut propunerea să-l facă mitropolit, însă i-a răspuns că el n-a făcut și nu vrea să facă politică, și că așteaptă ca Dumnezeu să-l judece ca episcop catolic.

Venind vorba despre episcopii greco-catolici, l-am întrebat dacă știe ceva despre RUSU ALEXANDRU și HOSSU IULIU și mi-a răspuns că nu știe, dar că Dumnezeu le poartă de grijă.

[...] i-am spus că mulți preoți care n-au trecut la ortodoxie au început să treacă, dându-i exemplul preotului BOROŞ de la Oradea. Mi-a spus că va răspunde în fața lui Dumnezeu, fiindcă va fi judecat tot ca preot catolic.”

- În discuția pe care a avut-o la 6.09.1958 cu informatorul preot „I. Frunză”, Servul lui Dumnezeu i-a spus acestuia:

„O să suferim cu toții. E tot ce putem câștiga în această lume: eroismul creștin.

De fapt, cam toți episcopii noștri au murit. Astfel, așa a murit și episcopul Valeriu Traian... în 1952, episcopul Aftenie[20], episcopul Ioan Suciu în 1953, preotul Tit Liviu Chinezu. [...]

Da, eroi creștini. Ce altceva ai putea câștiga în această lume și care titlu ar fi mai de preț?”

g) Cu 6 zile înainte de moarte

Mărturia părintelui Francisc Zudor, culeasă în timpul persecuției de părintele profesor Anton Moisin, este prezentată in extenso mai sus, în subcapitolul A.11.d. Cu acea ocazie, părintele Zudor a vorbit ca preot, și nu ca informator.

Reluăm aici un moment din acea mărturie:

- Atunci când a survenit paralizia, în timpul celebrării unei liturghii (29.07.1959), după ce și-a revenit, fiind întins în pat, și-a scris testamentul, la cererea părintelui Zudor, în care a cerut să fie înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic de acest părinte romano-catolic, care a fost elevul său la Blaj. După care, a făcut efortul de a se pune în genunchi, afirmând: «E mare lucru să te poți spovedi».

Acestea sunt ultimele cuvinte ale episcopului Ioan Bălan transmise nouă printr-o mărturie de epocă. Relevăm și aici faptul că moartea sa, tipică pentru o crimă tăcută, a avut loc în contextul în care PS Bălan a refuzat de mai multe ori un tratament medical adecvat în schimbul renunțării sale la poziția de episcop greco-catolic.

Emanuel COSMOVICI, în colaborare cu Pr. Cristian LANGA

Citiți și:

Argumentarea martiriului episcopului Iuliu Hossu

Calea Crucii comună parcursă de cei șapte episcopi greco-catolici

Argumentarea martiriului episcopului Tit Liviu Chinezu

Desfășurarea pe teren a „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948

Argumentarea martiriului episcopului Valeriu Traian Frențiu

„Lichidarea” stalinistă a Bisericii Române Unite

Argumentarea martiriului episcopului Vasile Aftenie

Martiriul celor șapte episcopi greco-catolici - argumentare