Cu Hristos prin istorie
De ce ce binele provoacă atâta rezistență și ură? De ce mulți se retrag, lăsând răului loc de acțiune? De ce lumea răstignește binele? De ce răului îi este așa de ușor pentru a nivela conștiințele? Fie ne pretindem neștiutori și slabi – act singular de spontaneitate, dar nu întotdeauna și de smerenie adevărată! –, fie căutăm vinovați în altă parte. Acceptăm principial de a spune „nu” minciunii, nedreptății, răului sau urii, dar când ne vine rândul de a mărturisi, tăcem sau cedăm. Ne fofilăm. Gestul spălării pe mâini este de-a pururi meseria celor care se leapădă de conștiință. Pare o fatalitate, dar se pare că întotdeauna Barabas va scăpa, va fi cel eliberat, va continua să se „bucure” de viață.
Părăsit de toți, pe tronul supliciului său, Fiul lui Dumnezeu a zăcut în schimb nevinovat – să nu uităm! – între doi tâlhari. Unul dintre aceștia, privind la Isus, se va trezi în clipa de la urmă, recunoscându-i măreția răstignită de Fiu al lui Dumnezeu. Puțin mai târziu, un soldat de la poalele crucii, impresionat de atitudinea lui Isus pe înfiorătorul instrument de tortură, a văzut ceea ce învățații castei sacerdotale n-au putut să întrezărească. De la supliciul brutal care-i impresiona deja pe antici, la simbolistica suferinței liber asumată, crucea dezvăluie, așadar, o taină a împărtășirii cu Hristos.
Răstignirea Domnului a devenit simbolul civilizației născute pe cenușa Imperiului Roman. „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și mă urmeze!” (Matei 16, 24). De ce oare purtării crucii Domnului trebuie să-i urmeze propria mea cruce, ucenicia, asemănarea cu El? Fiindcă a-ți lua crucea nu înseamnă doar să suporți greutatea vieții, înseamnă să trăiești în armonie cu conștiința. Este semnul demnității umane recâștigate de Hristos.
În lumea de azi, dreptatea este adesea lovită sau disprețuită, dar Isus, mergând pe calea noastră, dorește să petreacă alături de noi toate neputințele. Pentru cei răi și impenitenți nu au sens repararea răului făcut și nici lamentațiile celui care suferă pe nedrept. Strigătul lui Isus de pe Cruce – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Matei 27, 46) – nu arată disperare, ci asumarea pericolului pierderii credinței, înscris prin păcat în inima omului. Acest strigăt nu evocă doar gravitatea Răului și moartea pe care acesta a adus-o cu sine, ci pune în joc însuși felul în care ne deschidem adevăratului Dumnezeu.
A-l urma pe Hristos înseamnă să ne lepădăm de noi înșine. Crucea este singura zestre care ne dă măsura acestei lepădări, care arată răul vieții și-l poate scoate din circuitul binelui. A primi crucea nu este un moft. A asuma crucea, a-i găsi rostul de suferință – arată că crezi. Crezi ce este crucea prin exemplul lui Isus care i-a dat demnitatea inocenței Binelui. De aceea de alegerea sau refuzul crucii depinde totul în lume, triumful trezirii și victoria însăși a Binelui. Fiul lui Dumnezeu n-a venit în istoria omului să judece persoanele (Ioan 12, 47). A venit să mântuiască de apartenențe, alegeri, părți pe care le-am constituit sau la care am subscris prin egoism și răutate, de ticăloșia rivalității, într-un cuvânt, de siluirile conștiinței și compromisul de a îndulci Adevărul, devalorizându-l.
În concluzie, nu poate exista victorie fără cruce. Nu ni se cere doar să ne zbatem pentru recunoașterea publică a adevărului, ci să cunoaștem și acel dispreț față de dreptate prevestit de Hristos în Fericiri și trăit de El. Refuzând, vom rămâne mici la suflet și prizonieri ai istoriei. Acceptând deriziunea cu care a fost tratat Hristos, chiar dacă ne va aduce în situațiile sale de pierdere și suferință, suntem uniți cu El, Cel Răstignit.
„Dacă îi este foame vrășmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea, căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui” (Romani 12, 20). Amploarea Providenței, fără să suprime efortul omenesc în slujba binelui, îl depășește. Rostul vieții și al istoriei fiecărui om, dar și al fiecărei generații, se poate citi numai prin lumina victoriei Învierii care vine după Răstignire. Iar dacă nimeni și „nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Hristos!” (Romani 8, 35), să învățăm a cere răbdarea jertfei și curajul de a înfrunta marginalizarea credinței noastre. Astfel, suntem în mod real parte a bătăliei spirituale care ne poartă mai aproape de Dumnezeu, lăsându-i lui victoria și aducând mai curând între noi Împărăția sa.
+ MIHAI, episcop
(text publicat în Foaia pentru începutul anului bisericesc, septembrie, 2018)
