Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Sfântul Grigore de Nissa

 
Sfântul Grigore de Nissa
  • 10 Ian 2018
  • 587

Astăzi, 10 ianuarie, Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Grigore de Nissa, cel mai profund gânditor” dintre Sfinţii Părinţi greci ai secolului al IV-lea, poate fi asemănat cu Sfântul Toma de Aquino, care, în rezolvarea diferitelor probleme de filosofie şi teologie, a căutat să afle răspunsurile ce erau în perfectă armonie cu credinţa şi, în acelaşi timp, răspundeau cerinţelor raţiunii umane. Deşi iubea mai presus de toate studiul şi singurătatea, a fost pus, cu toată împotrivirea lui, să conducă o episcopie; bunătatea lui, la care se adăuga şi lipsa de simţ practic, adesea a fost considerată drept naivitate, sau şi mai rău. A fost acuzat chiar că risipeşte bunurile Bisericii şi, ca urmare, a fost depus din episcopat şi trimis în exil, în anul 376. După doi ani, dovedindu-se că erau false acuzaţiile aduse împotriva lui de către ariani, a fost rechemat din exil şi repus în drepturile sale, în aclamaţiile credincioşilor care îl iubeau.

Tocmai în acele zile, se stingea din viaţă renumitul său frate, Sfântul Vasile cel Mare. Spre deosebire de acesta, Grigore, botezat şi el în tinereţe, a ales calea culturii clasice a timpului, renunţând la viaţa ascetică urmată de Vasile. După terminarea studiilor, a luat în primire catedra de retorică, s-a căsătorit şi, timp de câţiva ani, s-a dedicat învăţământului. Apoi a părăsit totul, chiar şi soţia (nu se ştie dacă s-au despărţit prin bună înţelegere sau a devenit văduv), şi s-a dus alături de fratele său, Vasile, care, împreună cu prietenul său, Grigore de Nazianz, se retrăsese în singurătate, la o proprietate de lângă râul Iris în Pont, pentru a se dedica netulburat studiului operelor lui Origene şi ale lui Metodiu din Olimp. Ca rod al meditaţiilor şi lecturilor făcute în acest timp, Grigore de Nazianz a scris primul tratat despre desăvârşirea creştinească: De virginitate - „Despre feciorie”. Când Vasile a fost ales episcop de Cezarea, mica comunitate s-a destrămat.

Vasile i-a atras şi pe ceilalţi doi în activitatea de păstorire a sufletelor, făcând aşa încât amândoi au fost numiţi şi sfinţiţi episcopi: unul la Sasima, „târg de căruţaşi”, şi fratele său la Nissa, o localitate din Capadocia, Asia Mică. Neluând în seamă greutăţile începutului, primele dificultăţi de ordin practic şi incidentul neplăcut cu exilul, episcopul de Nissa a fost făclia luată aproape cu forţa şi aşezată în candelabru să lumineze cât mai departe, sau ostaşul aruncat în încăierare pentru a aduce pacea între diferitele Biserici orientale, adesea aflate în certuri pentru probleme doctrinare şi administrative. A avut de împlinit diferite însărcinări, chiar şi din partea împăratului din Constantinopol; aici a participat, în anul 381, la Conciliul Ecumenic convocat de Teodosiu. Părinţii Conciliului, admirând pregătirea sa filosofică şi teologică, l-au numit „columnă a dreptei credinţe”; în anul 394, este prezent la un alt sinod ţinut la Constantinopol. Aceasta este ultima însemnare cunoscută despre Grigore Niseanul, a cărui moarte se crede că s-a petrecut în anul 395. Sunt celebre predicile sale, în care tălmăceşte Sfânta Scriptură şi discursurile funebre pentru personalităţile mai de vază din timpul său.

Ca şi prietenul său, Grigore de Nazianz, Grigore Niseanul a confirmat prin viaţa şi activitatea sa înţelesul numelui ce l-a purtat: om cu minte trează, ascuţită, pătrunzătoare. Ei au dovedit că ceea ce dă valoare omului şi vieţii nu este greutatea trupului, ci greutatea înţelepciunii pe care o agoniseşte; ei au răspuns invitaţiei Înţelepciunii veşnice: „Căutaţi învăţătura mea mai degrabă decât argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai curat, căci înţelepciunea este mai scumpă decât pietrele preţioase”.

 

Grigore de Nyssa, Despre viața lui Moise:

“Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le mai împinge după prima mișcare, se avântă în ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care, prin împotrivire, să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolului (Flp 3, 14), continuând zborul spre ceea ce este mai sus.

Pentru aceasta zice că și marele Moise, urcând mereu, nu se oprește niciodată din urcuș, nici nu-și pune vreun hotar în mișcarea spre înălțime, ci, odată ce a pus piciorul pe scara ce se sprijină de Dumnezeu, cum spune, Iacov, pășește pururea spre treapta de deasupra și nu încetează niciodată să se înalțe, prin aceea că mereu descoperă ceva deasupra treptei atinse în urcușul spre înălțime.

Dar ridicat prin astfel de înălțări, arde încă de dorință și e flămând de și mai mult. Și însetează încă de cele cu care să adăpa cât putea. Și, ca și când nu s-ar fi împărtășit încă, se roagă să dobândească, cerând lui Dumnezeu să i Se arate, nu cât poate să vadă, ci cât este Acela.

Iar mie mi se pare că aceasta o pătimește printr-o simțire de dragoste a sufletului simțitor față de Cel prin fire bun, suflet pe care nădejdea îl atrage pururea de la binele atins la binele văzut mai sus, aprinzându-i, prin ceea ce a dobândit, dorința spre ceea ce e ascuns. De aceea fierbintele îndrăgostit de Cel frumos, bucurându-se de Cel ce se arată mereu mai sus, ca de un chip al Celui dorit, dorește să se împărtășească de însăși fața arhetipului. Căci aceasta o voiește rugămintea îndrăzneață a dorinței ce trece peste toate hotarele: să se bucure de Cel frumos nu prin oglinzi și chipuri, ci față către față.

Iar glasul dumnezeiesc îi dă ceea ce cere prin cele ce nu-i dă, arătându-i prin puține cuvinte un adânc nemăsurat de înțelesuri. Căci marea dărnicie a lui Dumnezeu a binevoit să împlinească dorința lui, dar nu i-a făgăduit vreo încetare și săturare a dorinței. Pentru că nu S-ar arăta slujitorului pe Sine însuși, dacă ceea ce se vede din El ar fi de așa fel, că ar face să înceteze dorința celui ce vede. Căci a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel ce privește spre El nu ajunge niciodată la sfârșitul dorinței de a-L vedea.”



Sursa:www.calendarcatolic.ro