Astăzi Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei.
Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El. Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Şi văzând fariseii, au zis ucenicilor: Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii? Şi auzind El, a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. (Matei 9,9-13)
În evanghelia sa, Matei însuşi relatează propria chemare pe care a primit-o din partea lui Isus. Sfântul Ieronim observă că numai el, în evanghelia sa, îşi indică propriul nume: Matei; ceilalţi evanghelişti relatând acelaşi episod, îl numesc Levi, cu al doilea nume, probabil mai puţin cunoscut, parcă pentru a acoperi calitatea sa de vameş. Matei, în schimb, insistă în direcţia opusă: se recunoaşte a fi vameşul chemat de Isus, unul dintre vameşii puţin oneşti şi dispreţuiţi, pentru că erau colaboratori ai ocupanţilor romani. Vameşii, păcătoşi chemaţi de Isus, produc scandal.
Matei se prezintă pe sine însuşi ca un vameş iertat şi chemat şi, astfel, ne ajută să înţelegem în ce constă vocaţia de apostol. Înainte de toate, ea înseamnă recunoaşterea iubirii milostive a lui Dumnezeu.
În scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii se vorbeşte adeseori despre apostoli ca despre nişte „principi”; Matei nu se prezintă ca un principe, ci ca un păcătos iertat. Şi aici este fundamentul apostolatului: să fi experimentat mila lui Dumnezeu, să fi înţeles propria micime şi sărăcie, să o fi acceptat ca „loc” în care se revarsă imensa milostivire a lui Dumnezeu: „Milă vreau; nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.
O persoană care are un profund sentiment al milostivirii divine, nu în abstract, ci în realitate, este pregătită pentru un autentic apostolat. Cine nu-l posedă, chiar dacă este chemat, cu foarte mare dificultate poate să mişte sufletele în profunzime, deoarece nu poate comunica iubirea lui Dumnezeu, iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Adevăratul apostol, cum spune sfântul Paul, este plin de umilinţă, de blândeţe, de răbdare, pentru că a experimentat în sine răbdarea, blândeţea şi umilinţa divină, dacă se poate spune aşa: umilinţa divină care se apleacă spre cei păcătoşi, îi cheamă, îi ridică cu răbdare.
Să-i cerem Domnului să avem acest profund sentiment al micimii noastre şi al bogăţiei milostivirii sale; suntem păcătoşi iertaţi. Chiar dacă nu am comis păcate grave, trebuie să spunem împreună cu sfântul Augustin că Dumnezeu ne-a iertat anticipat păcatele pe care prin harul său nu le-am săvârşit. Augustin lăuda milostivirea lui Dumnezeu, care i-a adus iertare pentru păcatele comise din vina sa şi pentru acelea pe care datorită harului lui Dumnezeu le-a putut evita. Cu toţii, deci, putem să-i mulţumim Domnului pentru infinita sa milostivire şi să recunoaştem că suntem sărmani păcătoşi iertaţi, tresăltând de bucurie la gândul bunătăţii divine.
