Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor îşi are originea în practica Bisericii din Antiohia, care chiar în primele veacuri îi sărbătorea cu un fast deosebit pe toţi martirii creştinătăţii, ştiuţi şi neştiuţi, în prima duminică după solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, considerând că tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt prin excelenţă opera Duhului Sfânt, promis şi dăruit Bisericii Sale de către Cristos Mântuitorul. Biserica din Roma a adoptat această sărbătoare în secolul al VI-lea. După o sută de ani, papa Bonifaciu al IV-lea a fixat data sărbătorii tuturor martirilor la 13 mai, zi în care Panteonul roman, transformat în biserică creştină, a fost sfinţit şi dedicat Născătoarei de Dumnezeu şi tuturor martirilor, primind numele de Sancta Maria ad martyres – „Sfânta Maria între martiri”. În timpul slujbei solemne din ziua de 13 mai, la un anumit moment, peste mulţimea credincioşilor se revărsa o ploaie de petale de trandafiri roşii-stacojii, coborând lin de la înălţimea luminătoarelor cupolei maiestuoase. Ulterior, sărbătoarea şi-a lărgit conţinutul, devenind sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor”, şi a fost extinsă la toate Bisericile din Apus. În anul 835, papa Grigore al IV-lea a transferat sărbătoarea la 1 noiembrie, dată la care se celebrează şi astăzi.
Alegerea zilei de 1 noiembrie se pare că a fost făcută din motive de ordin simbolic şi de ordin practic. Luna octombrie este luna culesului roadelor de pe câmp, din livezi, din vii; intrând în luna noiembrie, omul începe să se bucure de roadele muncii sale din anul respectiv. Acesta este un prilej potrivit pentru contemplarea roadelor viţei care este Cristos, ale activităţii apostolice a Bisericii, ale eforturilor şi sacrificiilor oamenilor de bunăvoinţă, roade întruchipate în sfinţii din ceruri. Pe de altă parte, după cum ne informează cronicarul Ioan Beleth, cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, se îndreptau spre Roma mulţimi nenumărate de pelerini dornici să adune în mâini cât mai multe petale de trandafiri şi în inimi bucuria întâlnirii cu Cetatea Eternă şi cu Părintele Creştinătăţii.
Procurarea hranei şi băuturii necesare pentru mulţimile venite la sărbătoare punea probleme care, la 1 noiembrie, după luna culesului, se rezolvau mai uşor decât la 13 mai.
Prin sărbătoarea de la 1 noiembrie, Biserica aduce un omagiu solemn celor care, urmând chemarea lui Dumnezeu, au împlinit cuvântul lui Cristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc” (M. V, 48); numărul lor este cu mult mai mare decât al celor declaraţi ca atare de autoritatea bisericească şi înscrişi zi de zi în calendare. Sfântul Apostol Ioan, căruia Dumnezeu i-a dat harul de a contempla pentru o clipă locuinţa fericită a sfinţilor, scrie în Apocalipsul său (VII, 9-17): „Am privit, şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu o putea număra, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile... Aceştia sunt cei veniţi din asuprirea cea mare, care şi-au spălat hainele şi le-au albit cu sângele Mielului... Nu le va mai fi nici foame, nici sete; nu-i va mai bate soarele, nici căldurile, căci Mielul îi va duce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”. Între ei se află oameni de toate vârstele, condiţiile sociale şi profesiunile; din toate timpurile, începând de la cei dintâi oameni şi până în clipa de faţă; de pe toate regiunile pământului, din coliba de gheaţă de la poli, ca şi din junglele Ecuatorului; provenind din toarte civilizaţiile pământului, dintre care cele mai multe astăzi sunt acoperite de nisipul pustiurilor şi al uitării omeneşti. Cinstindu-i pe sfinţi, noi îl cinstim pe Dumnezeu cel Întreit Sfânt şi pe Fiul Omului, prin care ajungem la Tatăl: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine» (I. XIV, 6); cunoaşterea şi admirarea vieţii lor, reproducerea înfăţişării lor în icoane şi statui, urmarea exemplelor pe care ni le dau ei reprezintă răspunsul nostru la îndemnul psalmistului: «Lăudaţi-l pe Domnul în minunatele Sale lucrări” (Ps. 150). Or, opera supremă a celui Atotputernic sunt sufletele create pentru veşnicie şi sfinţite prin „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire tuturor oamenilor”. (Tit. II, 11)
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, prin lecturile propuse la Sfânta Liturghie, ne expune învăţătura Bisericii lui Cristos despre sfinţenie; ea nu constă în fapte extraordinare, impresionante, ci în realizarea practică a principiilor cuprinse în predica de pe munte. Sfinţi şi fericiţi sunt cei cu inima dezlipită de cele trecătoare, cei care suferă, cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, cei cu inima curată, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate, cei milostivi şi blânzi. În rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică se cuprind şi mulţimi nenumărate de oameni, care, fără să-l cunoască pe Cristos, şi-au trăit viaţa în dreptatea şi iubirea arătate de harul divin prin glasul conştiinţei; se află şi nenumăraţi creştini umili, care, în tăcere şi resemnare, şi-au împlinit datoriile zilnice şi au purtat crucea suferinţelor fără a atrage atenţia altora, suportând uneori nedreptăţi amare ori ironii umilitoare; toţi aceşti sfinţi necunoscuţi împodobesc firmamentul împărăţiei cereşti asemenea stelelor necunoscute nouă, dar ştiute şi iubite de Creatorul lor.
Aproape de noi, delimitând spaţiul existenţei noastre sufleteşti, se află Soarele Dreptăţii, „Cel singur Sfânt, singur Domn, singur Preaînalt”, şi Fecioara Preacurată, luna ce picură lumina speranţei în inimile stăpânite de întunecimea aducătoare de nelinişti şi temeri. Alături de ei stă Sfântul Ioan Botezătorul cu ceata venerabilă a patriarhilor, profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, înconjurându-l pe Sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă al Fiului lui David şi soţul preacurat al Celei mai distinse fiice a Sionului. Urmează sfinţii apostoli, martirii, mărturisitorii, păstorii sufleteşti, învăţătorii, călugării şi călugăriţele, fecioarele şi văduvele, taţii şi mamele, soţii şi soţiile, copiii nevinovaţi şi tinerii demni şi curajoşi, conducătorii de popoare şi umilii servitori, meseriaşi şi oameni de ştiinţă, agricultorii şi muncitorii industriali, medicii şi ostaşii etc. Din mijlocul tuturor grupurilor umane, toţi cei care, în viaţa pământească, au trăit ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, astăzi sunt fericiţi în cer şi cinstiţi în sărbătoarea Tuturor Sfinţilor.
Sfântul Augustin ne destăinuie taina sfinţeniei: „Copiii lui Dumnezeu nu se deosebesc cu nimic de fiii întunericului, decât prin iubire”. Cuvintele sfântului episcop de Hippone sunt ecoul învăţăturii fundamentale a credinţei creştine, expusă pe larg în scrierile Sfântului Apostol Ioan. (I, II şi III) „Cine zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său se află încă în întuneric. Cine îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar în el nu este primejdie de cădere” (II. II, 9-10). „Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine îl iubeşte pe aproapele este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste... Dumnezeu este dragoste, cine rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu rămâne în el” (I. Ioan IV,7,16).
