28-29 octombrie, comemorarea arestării episcopilor greco-catolici
Reintrată în legalitate după 1989, Biserica Greco-Catolică pregăteşte astăzi canonizarea a şapte sfinţi martiri - cei şapte episcopi greco-catolici care au pierit în închisorile comuniste apărându-şi credinţa şi demnitatea.
Într-o ţară ocupată de Armata Roşie şi supusă izolării în lagărul comunist, Biserica Unită cu Roma era condamnată. Planul era trasat de la Moscova, etapele dinainte stabilite, iar tovarăşii de drum ţinuţi departe de consecinţele finale.
Ca să desfiinţeze Biserica Greco-Catolică, comuniştii au apelat mai întâi la propagandă şi la răstălmăcirea simbolurilor naţionale, apoi la presiuni şi la intimidare, iar în cele din urmă la arestări şi tortură. Acţionau la ordinul Moscovei, după o reţetă aplicată deja de Stalin în Ucraina de Vest, unde existau milioane de greco-catolici. Opoziţia fusese reprimată prin anchetele KGB:
„În 1946, printr-un pseudo-congres, un pseudo-sinod, un comitet de iniţiativă ucrainean, format din câţiva preoţi ucrainieni, a proclamat unirea cu Biserica Ortodoxă Rusă. Era un ordin al Moscovei către organele locale de partid şi el a fost pus în practică utilizându-se preoţi şantajabili”, explică istoricul Cristian Vasile.
În România, trecerea la ortodoxie a fost pregătită sistematic. În 1948 se împlineau 250 de ani de când, la presiunile Imperiului Habsburgic, o parte din românii ortodocşi din Ardeal au acceptat Unirea cu Roma. Ignorând efortul pentru emancipare naţională al greco-catolicilor, autorităţile insistau că singura Biserică Naţională este cea ortodoxă:
În primăvara lui 1948, patriarhul Iustinian Marina asigura guvernul comunist că va conserva credinţa ortodoxă ștergând dintre români dureroasa despărţire de peste două secole. Iar la 15 mai, la celebrarea a o sută de ani de la Marea Adunare de la Blaj, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan, convins de Petru Groza, îi chema pe greco-catolici la ortodoxie cu braţele deschise. Episcopului unit de Sibiu, Ioan Suciu, nu i s-a permis să vorbească la eveniment, deşi adunarea românilor din 1848 fusese prezidată şi de episcopul ortodox Andrei Şaguna, şi de episcopul greco-catolic Ioan Lemeni.
În iulie, statul comunist anulează Concordatul României cu Vaticanul, în august legea cultelor încurajează schimbarea confesiunii. La sfârşitul lunii, Comitetul Central al Partidului decide suprimarea Bisericii Greco-Catolice, considerată bastionul imperialismului american. Din cei şase episcopi greco-catolici, rămân în funcţie doi, prospăt înfiinţata Securitate inflitrează comunităţile greco-catolice, iar în parohii începe strângerea de semnături pentru ortodoxie.
„În cele mai multe locuri, oamenii nu ştiau ce semnează, atunci când s-a ştiut au intrat cu batjocoriri, cu intimidări, erau ameninţaţi că li se confiscă toată averea sau că copiii nu vor mai putea să meargă la şcoală sau cu arestări, lucruri din meniul obişnuit al regimului din acel an”, povestește Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.
Conducerea Bisericii Ortodoxe asista, în mare măsură, impasibilă. Patriarhul Iustianian Marina era o veche cunoştinţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej:
„În 1944, când Gheorghiu-Dej evadează din lagărul de la Târgu Jiu, preotul de mir care îl găzduieşte şi practic îl ţine de ochii Siguranţei, este preotul Ioan Marina, preot paroh la Râmnicu Vâlcea. Ioan Marina avea să devină, ca o coincidenţă, arhiereu la Iaşi, în 1945, impus, agreat de Partidul Comunist. Peste doi ani devine Mitropolit al Moldovei cu acelaşi sprijin politic şi în 1948 îi succede previzibil patriarhului Nicodim”, explică istoricul Cristian Vasile.
La 1 octombrie 1948, la Cluj sunt adunaţi 38 de preoţi greco-catolici care devin ortodocşi. Numărul era acelaşi cu cel al preoţilor ortodocşi care acceptaseră în 1698 Unirea cu Roma. Ei sunt imediat excomunicaţi de Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic al Unirii de la 1918, unul dintre cei doi rămaşi în funcţie. Dar după două zile, cei 38 ajung la Bucureşti:
„Prin ordinul partidului, colaborând cu Securitatea, folosindu-se de câţiva membri înalţi ai ierarhiei ortodoxe, s-a procedat la organizarea unui fals sinod compus din preoţi timoraţi, ameninţaţi de Securitate, violentaţi în capacitatea lor de a decide, au realizat acest simulacru al unificării cu ortodoxia, care le-ar fi permis să constate încheierea activităţii Bisericii Greco-Catolice”, arată episcopul Mihai Frățilă.
Doi dintre cei 38 de preoţi izbutesc să fugă şi nu mai apar la ceremonia ortodoxă de la Biserica Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti. Au fost prezenţi 36. Iar la Tedeumul ţinut aici, în prezenţa patriarhului Iustian Marina şi a ierarhiei ortodoxe, cei 36 nu arătau deloc bine.
Cristian Vasile, istoric: „Purtau urme de presiuni fizice, de presiuni morale, unii laici greco-catolici bucureşteni, din comunitatea greco-catolică bucureşteană, s-au dus la Sfântul Spiridon să vadă ce se întâmplă cu aceşti clerici, cum de au acceptat Unirea, şi au văzut clar urme de neîngrijire pe ţinuta lor preoţească, pe veşmintele lor, feţele erau derutate şi parcă vorbeau de la sine de urmele presiunilor”.
Suferinţele greco-catolicilor erau însă abia la început. La 19 octombrie la Alba Iulia are loc un nou Sinod. În faţa a mii de credincioşi, Patriarhul Iustinian spune că actul ireversibil al trecerii la ortodoxie este folositor şi unităţii bisericii şi celei naţionale. În plenul Sinodului, însă, premierul Groza atrage atenţia că foştii prelaţi ai Bisericii Greco-Catolici nu acceptă să se desprindă de Roma. Mesajul a avut consecinţe practice:
„În noaptea de 28-29 octombrie cei şase episcopi au fost arestaţi în locurile unde se aflau, cu excepţia episcopului Suciu, care se afla în Sibiu şi a fost luat din casa parohială unde se odihnea. Au fost ridicaţi, au fost duşi în beciurile Ministerului de Interne, două zile, apoi într-o vilă a Patriarhului, la Dragoslavele, au fost vizitaţi de Iustinian Marina, el a încercat să îi facă să treacă la ortodoxie spunându-le că represiunea se va accentua”, povestește episcopul Mihai Frățilă.
Dar nu toată ierarhia ortodoxă accepta situaţia. Opoziţia a fost însă plătită scump.
Cristian Vasile, istoric: „Câţiva ierarhi îşi dădeau seama, în special episcopul ortodox de Oradea, Nicolae Popovici, care avea să şi devină o victimă a regimului comunist, exista o conştientizare că e un Pact cu Diavolul, că se semnează o unire, dar se semnează în compania diavolului. Dar sigur că presiunea era atât de mare, exista un trecut care putea fi exploatat de comunişti, care aveau un dosar bun şi un dosar rău pentru fiecare prelat aproape. Deci toată această presiune a contextului a concurat la o asociere cu regimul comunist pentru distrugerea unei Biserici sub numele comod al reîntregirii Bisericii”.
Pregătiţi sufleteşte de exemplul ucrainian şi de o mai veche enciclică papală despre natura diabolică a comunismului, episcopii nu au cedat nici presiunilor, nici promisiunilor. Lui Iuliu Hossu i s-a propus Mitropolia Moldovei. A refuzat.
„Nu au cedat, au avut convorbiri pe un fond de umanitate - episcopul Ioan Bălan, nu aţi venit cu argumente teologice, ci aţi venit cu spada, lucrul acesta nu are nici o valoare, cu atât mai mult cu cât ştiţi că violentarea conştiinţelor este un act împotriva lui Dumnezeu”, spune episcopul Frățilă.
După o perioadă de domiciliu forţat la mănăstirea Căldăruşani, episcopii greco-catolici ajung, în mai 1950, la Sighet.
Între timp, episcopul Bucureştiului, Aftenie, murise la 50 de ani în beciurile Securităţii, torturat şi lovit în cap în timpul anchetelor. Cu studii temeinice la Roma şi foarte apropiat de oamenii simpli, bătuse drumurile Basarabiei şi Bucovinei în timpul războiului.
„Comuniştii au crezut că îl pot duce mai uşor pe panta aceasta către Biserica Ortodoxă, dar Vasile Aftenie a fost totdeauna ferm, a conştientizat că va primi martiriul, spune Alexis Dimcev, cercetător specializat în istoria Bisericii Greco-Catolice.
Vasile Aftenie a fost înlocuit, printr-o slujbă în clandestinitate, de un alt episcop. Aşa se face că în această perioadă, Biserica se pregăteşte să canonizeze şapte episcopi greco-catolici.
Cei şapte martiri:
„Vasile Aftenie, care merge la Domnul în 1950, apoi e vorba de Valeriu Traian Frenţiu, care merge în 1952 la cer, episcopul Ioan Suciu, în 1953, Tit Liviu Chinezu, care decedează tot la Sighet în 1955, apoi episcopul Ioan Bălan care trece în veşnicie în 1959, episcopul Alexandru Rusu care moare în închisoarea de la Gherla în 1963 şi ultimul seniorul, episcopul cardinal Iuliu Hossu, care porneşte spre cer chiar din Bucureşti, pentru că îl aduseseră în ultima clipă la spitalul de la Colentina, unde întregeşte acest cor al celor şapte pentru care Biserica şi cred că orice om de bine din ţara asta trebuie să dea mulţumită lui Dumnezeu pentru exemplul şi demnitatea vieţii lor”, spune Mihai Frățilă.
Desfiinţarea Bisericii Greco-catolice prin decret, la 1 decembrie 1948, s-a dovedit mai degrabă un cadou otrăvit pentru Biserica Ortodoxă:
„A fost un dar otrăvit, pentru că în toamna lui 58-59, regimul comunist avea să declanşeze o ofensivă puternică anti-ortodoxă, în special anti-monahală, iar mănăstirile ortodoxe au fost puternic lovite, numărul lor a fost redus la jumătate, dacă nu redus la un sfert, oşti monahale au fost desiinţate, deci tăvălugul, nu mai vorbesc de dărâmarare de biserici, în anii 80, deci tăvălugul a lovit în mai toate cultele, a lovit şi cultul majoritar”, explică istoricul Cristian Vasile.
Poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române cu privire la evenimentele dramatice din 1948 se dovedeşte greu de aflat. Biserica Greco-Catolică a ieşit din clandestinitate după 1989, iar anii 90 au fost presăraţi de controverse legate de retrocedarea bisericilor şi proprietăţilor greco-catolice, multe nerezolvate nici astăzi. Dar dincolo de aspectele pecuniare, nu există nici un document public al Sinodului Ortodox care să condamne complicitatea care i-a dus pe episcopii greco-catolici la moarte.
