E delicat să vorbeşti despre sufletul tău oricui şi oricum. Nu poţi. Deschiderea inimii către celălalt are nevoie de securitate, o anumită siguranţă. Invers: este chinuitor să stai închis în tine. Să nu spui nimănui ce simţi. Să nu-ţi exprimi trăirile, emoţiile, starea... să te inhibi în apărare.
E adevărat că, uneori, suntem răniţi. Ne doare explicit intruziunea celuilalt. Lipsa de politeţe, „intrarea cu bocancii” în fragilitatea sufletului nostru, agresiunea, nonşalanţa sa... răneşte. Şi, apărându-ne, nu mai vorbim cu el. Nu-l întâlnim. Îl ocolim. Nu vrem să-i povestim nimic. Blocăm interiorul nostru. Autocenzurăm fiinţa proprie, expresia, ideea, gestul, să ne asigurăm că nu mai suferim. Sigur că, pe moment, e o soluţie. Dar numai pe moment! Pe termen lung, ermetizarea e apăsătoare. Şi chiar ucigătoare. Să nu vorbeşti de tine celuilalt („niciodată”, o spunem hotărâţi), să nu îi mai zâmbeşti („că nu merită deloc”), să nu te mai deschizi („că râde iar de tine”) sunt ipostaze defensive ale omului dezamăgit. Stagnarea sufletească e dramatică. Când te deştepţi, constaţi cu indignare că nu ajută la nimic. Nu-ţi dă confort, ci dimpotrivă, tensionează, acumulând simptome patologice. Şi atunci, ce faci? Există variante diferite... Dar unele sunt, de la început, total greşite.
Există în psihoterapie o şcoală a lui J. Salomé, care aprofundează cu atenţie relaţia. Metoda poartă numele E.S.P.E.R.E (energie specifică pentru o ecologie relaţională esenţială). În analiza sa, J. Salomé subliniază o eroare generală: foarte des, persoana (eu sau tu) optează în relaţia cu celălalt la un anume „eu ecran”. Îşi modelează felul, chipul, personalitatea în funcţie de aşteptările celor din jur. Aşa faci, de exemplu, când intri într-o clasă, casă, într-un ambient puţin familiar, când ai o slujbă nouă, eşti la interviu sau te prezinţi (formal sau informal) în public, în orice „circumstanţă exigentă”: nu te expui deodată chiar cum eşti, ci foloseşti, subtil (abil) o mască. Un fel de „eu ecran”, ca celălalt să vadă altceva la tine: ceea ce „trebuie”, nu ce eşti cu adevărat, pentru că are aşteptări. Şi apelezi la un „afiş”: vorbeşti politicos, mai minţi, zâmbeşti, exagerezi, te arăţi inteligent, cu maniere... Motive ai destule: să cucereşti, să te accepte, să ai vreo recompensă, să nu mai fii respins, să nu dezamăgeşti, te protejezi de agresivitate etc. Pentru că lumea are aşteptări. Reale, ireale, juste, arbitrare... dar le are. Multe. De la tine! Aşa eşti tu convins. Aşa îţi imaginezi. Şi tu, de dragul lor (de dragul altor beneficii!), mimezi că eşti „aşa”.
Însă metoda „eu-lui ecran” ascunde o problemă şi mai gravă: te gândeşti numai la „aici şi acum”, cum să o scoţi la capăt pe moment. Nu iei în calcul cum vei fi „atunci şi acolo” (deşi vei ajunge şi „atunci şi acolo”). Practic, nu poţi s-o duci prea mult aşa. Nu poţi mima la nesfârşit inteligenţa, euforia, cheful, capacitatea de a te descurca. Te vei epuiza. Teatrul are finalitatea sa. Ceva în tine strigă să revii la tu-ul tău normal. Şi atunci devii confuz, frustrat şi tensionat, până vei exploda aiurea. Sau vei opta să joci duplicitar (cu simptome de disociere), până îţi diluezi identitatea. Şi uiţi cum eşti adevărat..
E clar: nu îngheţarea declarată a relaţiilor, nici amorţeala sentimentelor e varianta optimă de a trăi. Dar nici mimarea lor! Ai nevoie de relaţionare justă, sinceră, curată. Şi, brusc, apare întrebarea: „Oare mă va accepta aşa cum sunt?” Răspuns: dacă doreşti să fii primit (iubit) aşa cum eşti, atunci va trebui să fii aşa cum eşti. Ceilalţi nu pot să te iubească pe tine însuţi, dacă nu te arăţi tu însuţi. Apoi, o altă întrebare: „Dar oare voi putea să am încredere (în el, în ea) din nou?”. Răspunsul e că merită să investeşti. Nu pentru calitatea sa (că e sau nu perfect, corect, la locul lui...), ci pentru că doreşti să trăieşti cu adevărat. Că vrei să te învingi pe tine, să iubeşti, să ierţi, să creşti. Că îţi doreşti ca viaţa ta să fie plină şi frumoasă, fără condiţionări sau aşteptări. Şi vrei (alegi) să ai încredere în continuare.
Tu ştii... şi Dumnezeu are încredere în tine! Căci ţi-a încredinţat atâtea: viaţa, persoanele de lângă tine, alegerile tale, libertatea. Ţi le încredinţează. Aşa alege el. Şi nu se teme că va pierde. Nu se gândeşte că îl vei putea sau nu trăda, ci te tratează cu respect, cu preţuire! Îţi dăruieşte gratuit şi o chemare. Îţi spune că poţi fi chiar sfânt. Are încredere de fiecare dată când te spovedeşti: îţi dă o viaţă nouă. Apoi, ţi se încredinţează cu fidelitate când te împărtăşeşti, în sfânta Euharistie. El se deschide spre fragilitatea ta. Nu vrea să se păstreze pentru sine, ci se expune. O face cu iubire şi din exemplu pentru tine.
Acum, probabil e şi rândul tău. Este adevărat: e delicat să îţi arăţi fragilitatea sufletului celuilalt. Dar este minunat când poţi s-o faci. Este riscant să ai încredere din nou. Dar este extraordinar când te învingi pe tine. Este chinuitor să te întrebi mereu: „Oare voi fi primit şi acceptat aşa cum sunt?” Dar vei afla numai când vei alege sincer să fii tu însuţi.
