Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 8
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

SFÂNTUL IUSTIN FILOZOFUL

 
SFÂNTUL IUSTIN FILOZOFUL
  • 01 Iun 2017
  • 3438

Astăzi, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Iustin Filozoful, martir (+166).


    “Am încercat să-mi însuşesc toate filozofiile, apoi am aderat la adevărata doctrină, aceea de a-l adora pe Dumnezeul creştinilor, pe care îl considerăm ca singurul Creator şi Artizan, încă de la început, al întregului univers, al lucrurilor văzute şi nevăzute; şi pe Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost prevestit de profeţi ca fiind acela care trebuia să vină între oameni ca Mântuitor şi Învăţător al adevăratei doctrine”.

    Aceasta este scurta şi semnificativa profesiune de credinţă pe care Iustin, în numele însoţitorilor şi discipolilor săi, a făcut-o în tribunalul prezidat de prefectul Romei, Rusticus, într-un limbaj accesibil şi păgânilor.

    El, de fapt, era un filozof şi a ajuns la adevăr în urma unei lungi cercetări şi de câtva timp avea la Roma o şcoală ce respecta normele legii şi învăţa ceea ce, după părerea sa, aducea omului mântuirea. Însuşi împăratul Marc Aureliu urma o filozofie, aceea a lui Epicur. De ce creştinii trebuiau împiedicaţi să-l urmeze pe Cristos? Tocmai pentru a revendica acest drept sacru, el a scris foarte mult şi a adresat ultimilor doi împăraţi şi persoanelor mai de vază din Roma două Apologii în favoarea creştinismului.


    Căutarea sinceră a adevărului

    Iustin s-a născut la începutul secolului al II-lea, la Flavia Neapolis, o cetate romană renăscută din cenuşă din Sihemul Samariei, actualul Nablus. Luând în considerare numele tatălui, Priscus, şi al bunicului, Bachus, şi din educaţia primită, se pare că familia sa a fost romană sau s-a adaptat întru totul la cultura romană. El, de fapt, nu ştia nimic despre lumea ebraică şi nu cunoştea scrierile biblice ale evreilor, dar era un bun cunoscător al autorilor greci şi latini.

    Încă de tânăr, a manifestat un interes foarte mare pentru filozofie, sperând să găsească în aceasta adevărul. El însuşi vorbeşte despre drumul plin de aventuri privind această căutare în Dialogul cu evreul Trifon.

    “După ce am frecventat destul de mult un învăţător stoic, fără să-mi îmbogăţească cunoştinţele despre Dumnezeu B el însuşi nu-l cunoştea, dar nici nu simţea nevoia să-l cunoască, m-am îndepărtat de el şi m-am îndreptat spre un alt om, un aşa-zis peripatetic (adică un urmaş al lui Aristotel), care considera că are o inteligenţă bogată. Acesta a fost răbdător cu mine doar o singură zi, apoi a cerut să fixeze plata, pentru ca raportul nostru să nu fie lipsit de folos. Acesta a fost motivul pentru care l-am părăsit şi pe el, care, după părerea mea, nu era deloc filozof”.

    “Am încercat atunci o altă viaţă, apropiindu-mă de un foarte cunoscut pitagoric, un om care se mândrea foarte mult cu ştiinţa sa”. Dar a fost din nou o deziluzie, deoarece acesta pretindea ca Iustin să aprofundeze mai întâi cunoaşterea muzicii, a astronomiei şi a geometriei. După părerea maestrului, el trebuia mai întâi să-şi îndepărteze inteligenţa de lucrurile sensibile, pentru a putea mai apoi să le pătrundă pe cele spirituale. Neavând nici un interes pentru aceste ştiinţe, Iustin şi-a abandonat maestrul.

    “În nesocotinţa mea, continuă el, am decis să-i ascult şi pe platonici; şi aceştia, de fapt, aveau o bună reputaţie. În cetatea noastră locuia nu demult un învăţat, care se bucura de mare respect printre platonici, l-am frecventat cât am putut; am făcut progrese şi m-am perfecţionat de pe o zi pe alta. Mă interesa foarte mult spiritualitatea necorporalului şi viziunea ideilor a dat aripi gândului meu. În scurt timp, am crezut că am atins înţelepciunea şi, în îngustimea minţii mele, nutream speranţa că îl voi vedea direct pe Dumnezeu. Acesta, este de fapt, scopul filozofiei lui Platon”.

    După ce s-a iniţiat în filozofia platonică, s-a retras într-un loc solitar, probabil aproape de Efes, lângă mare, pentru a găsi, în linişte şi în singurătate, adevărata înţelepciune.

    O întâlnire întâmplătoare de-a lungul plajei cu un bătrân înţelept i-a deschis ochii asupra credinţei creştine. După ce l-a ascultat îndelung, bătrânul i-a zis: “Dar tu eşti un prieten al discursurilor frumoase, nu un prieten al aceluia care vrea să trăiască după adevăr”.

    Aceste cuvinte l-au pătruns până în adâncul inimii şi i-au luminat şi mintea. Deci el pierdea timpul! Ce trebuia să facă? Şi bătrânul i-a sugerat să citească profeţii Vechiului Testament, care vorbeau despre mântuirea adusă pe pământ de Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu.

    Urmând acest sfat şi admirând coerenţa vieţii creştinilor, care ştiau să înfrunte chiar şi martiriul pentru a da mărturie pentru adevăr, foarte curând s-a convins că creştinismul era “singura, adevărata şi folositoarea filozofie”.

    După ce a primit Botezul, a înţeles că misiunea sa era aceea de a apăra şi propovădui evanghelia, mai ales între persoanele culte. Între acestea, de fapt, creştinismul era cunoscut numai prin calomniile care erau spuse şi scrise împotriva creştinilor.

    Îmbrăcat cu haina filozofului, Iustin a început lunga sa călătorie de predicator itinerant pe drumurile Imperiului Roman. Dintr-o dispută a sa cu un învăţat evreu şi cu discipolii săi, s-a născut apoi, după douăzeci de ani, celebrul Dialog cu evreul Trifon, în care este prezentată istoria poporului evreu ca pregătire pentru venirea lui Cristos şi misiunea sa pentru mântuirea tuturor popoarelor.

    În călătoria sa, a ajuns şi la Roma, unde a întemeiat o şcoală, a avut numeroşi discipoli şi a scris foarte mult. A avut apoi o dispută cu un celebru filozof cinic din oraş, un oarecare Crescendus. Şi atunci au început şi necazurile. Pentru activitatea şi pentru scrierile sale, era de acum cunoscut şi printre persoanele culte şi între politicieni, şi cineva, temându-se de influenţa sa în aceste medii, l-a denunţat ca fiind creştin împreună cu un grup de prieteni intimi ai săi.


    Scriitorul

    Din puţinele scrieri ce ne-au rămas, Dialogul şi cele două Apologii sunt documente foarte preţioase pentru istoria creştinismului primar. Ele fotografiază viaţa creştinilor din secolul al II-lea: credinţa profesată, celebrarea liturgică a Botezului şi a Euharistiei, coerenţa creştinilor cu evanghelia şi chiar grosolanele acuze ale păgânilor.

    Am pomenit deja mai sus despre profesiunea de credinţă. Iustin a avut o importanţă specială, deoarece, venind din lumea filozofiei greceşti, a avut o preţioasă intuiţie. El este primul care a arătat că, în cercetarea onestă a atâtor înţelepţi ai antichităţii, există aşa-zisele “seminţe ale Cuvântului”, care au constituit o pregătire pentru înţelegerea vestirii evangheliei. Lui nu i-a fost teamă să-i asocieze pe aceşti înţelepţi profeţilor care au condus poporul evreu în Vechiul Testament.

    S-ar putea spune într-un limbaj modern că el a fost primul scriitor creştin care a iniţiat acea inculturare a creştinismului în lumea greco-romană, dusă la capăt apoi prin părinţii Bisericii.

Cât priveşte liturgia baptismală, aşa a fost ea descrisă de Iustin: “Cei care cred în adevărul învăţăturilor şi al doctrinei noastre promit să trăiască conform cu ea. Atunci, noi îi învăţăm să se roage şi să ceară de la Dumnezeu, prin post, iertarea păcatelor lor şi noi înşine ne rugăm şi postim împreună cu ei. Apoi, îi conducem la locul unde este apa, şi acolo sunt şi ei renăscuţi cum am fost şi noi. În numele lui Dumnezeu, Tatăl şi stăpânul tuturor lucrurilor, şi al lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru, şi al Spiritului Sfânt, sunt spălaţi”.

Despre Euharistie are o pagină foarte frumoasă prin simplitatea ei: “În ziua numită a soarelui (adică duminica), toţi cei care locuiesc în oraş şi la ţară se reunesc în acelaşi loc şi se citesc memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor, atât cât o permite timpul. Când lectorul a terminat, cel care prezidează ţine un discurs pentru a îndemna la punerea în practică a acestor frumoase exemple. Apoi, cu toţii împreună, ne ridicăm şi înălţăm rugăciuni. Odată sfârşite rugăciunile, ne îmbrăţişăm printr-un sărut reciproc. Sunt aduse apoi, la cel care prezidează fraţii, o pâine şi o cupă cu apă şi vin. El le ia şi laudă şi-l preamăreşte pe Părintele tuturor în numele Fiului şi al Spiritului Sfânt, apoi pronunţă o lungă aducere de mulţumire pentru că ne-am învrednicit de aceste daruri. Terminându-se rugăciunile şi mulţumirea euharistică, tot poporul proclamă: Amin! (...).

    După ce cel care prezidează a adus mulţumirea şi tot poporul a răspuns, cei pe care noi îi numim diaconi distribuie fiecăruia dintre cei prezenţi pâinea, vinul şi apa euharistizate, şi din acestea duc apoi la cei absenţi. (Deoarece) hrana euharistizată ("este trupul şi sângele lui Isus cel întrupat" (Îndată după) distribuirea lucrurilor consacrate, aceia care posedă bunuri şi au bunăvoinţa (de a le da) dau în mod spontan ceea ce vor şi cele adunate sunt încredinţate celui care prezidează, şi el îi ajută pe cei orfani, văduvele, pe aceia care se află în nevoie din cauza bolii sau pentru alt motiv, prizonieri şi străini în trecere: el, pe scurt, îi ajută pe toţi cei aflaţi în dificultate”.

    Descriind atât de viu aceste rituri creştine, Iustin le făcea cunoscute publicului erudit, spulberând falsele acuze de practici magice şi pline de sânge, cum erau uciderea şi mâncarea cărnii de copii jertfiţi.

    “Eram încă pe timpul când aprofundam doctrina lui Platon, când am luat cunoştinţă de aceste acuze lansate împotriva creştinilor. Dar văzându-i aşa neînfricaţi în faţa morţii şi a suferinţelor  "lucruri care oricărui altuia i-ar fi adus spaime cumplite", mă gândeam în mine însumi că nu era posibil ca persoane de acel fel să trăiască în răutăţi şi plăceri. Când mi-am dat seama de valul de minciuni produs de demoni pentru a-i deruta pe alţii de la învăţăturile divine ale creştinilor, m-am gândit să-i iau în derâdere pe autorii unor astfel de minciuni, cât şi imaginaţiile create în opinia publică”.


    Martirul

    Acuzat oficial că este creştin, Iustin a trebuit să se prezinte la judecător. Actele martiriului au fost păstrate şi recunoscute ca fiind de o mare valoare istorică. O anumită parte din ele o transcriem în continuare.

 

    “Prefectul Rusticus i-a zis: «Şi tu, mizerabilule, găseşti plăcere în învăţătura (creştinilor)?».

    Iustin a răspuns: «Da, deoarece eu o urmez cu dreaptă credinţă»

    Prefectul Rusticus l-a întrebat: «Şi care este această învăţătură?»

    Iustin a răspuns: «Aceea de a-l adora pe Dumnezeul creştinilor, pe care noi îl considerăm singurul Creator şi Artizan, încă de la începuturi, al întregului univers, al lucrurilor văzute şi nevăzute; şi pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost prevestit de profeţi ca fiind acela care trebuia să vină între oameni ca Mântuitor şi Învăţător al doctrinei adevărate. Şi eu, ca simplu om, recunosc că spun prea puţin în faţa infinitei dumnezeiri. Recunosc că această capacitate este proprie profeţilor care l-au vestit pe acesta pentru care am făcut puţin lucru spunând că este Fiul lui Dumnezeu. Ştiu bine, de fapt, că profeţii au prezis venirea sa între oameni printr-o inspiraţie divină».

    Rusticus a spus: «Deci, eşti creştin?»

    Iustin a răspuns: «Da, sunt creştin».

    Prefectul i-a zis lui Iustin: «Ascultă, tu, care te crezi înţelept şi crezi că cunoşti adevărata doctrină; dacă, după ce vei fi biciuit, vei fi decapitat, crezi că vei merge în cer?»

    Iustin a răspuns: «Sper să intru în acea locuinţă dacă voi suferi acestea. Eu ştiu, de fapt, că, pentru toţi cei care vor fi trăit în sfinţenie, le este rezervată această favoare divină până la sfârşitul lumii».

    Prefectul Rusticus a spus: «Tu, deci, îţi imaginezi că vei urca la cer, pentru a primi o recompensă vrednică de luat în seamă?»

    Iustin i-a răspuns: «Nu-mi imaginez, dar o ştiu foarte bine şi sunt foarte sigur de aceasta».

    Prefectul Rusticus i-a spus atunci: «Hai să ne întoarcem la discuţia pe care ne-am propus-o şi care ne preocupă. Adunaţi-vă acum împreună şi aduceţi jertfă zeilor».

    Iustin a răspuns: «Nimeni sănătos la minte nu va trece de la pietate la impietate».

    Prefectul Rusticus i-a zis: «Dacă nu veţi asculta de ordinele mele, veţi fi torturaţi fără milă».

    Iustin i-a răspuns: «Dacă vom fi supuşi suferinţelor, avem încredere că vom fi salvaţi prin Domnul nostru Isus Cristos, deoarece el ne va da mântuire şi încredere în faţa celui mai de temut tribunal al Domnului şi Mântuitorului nostru».

    Şi ceilalţi martiri au spus atunci împreună: «Fă ce vrei; noi suntem creştini şi nu jertfim idolilor».

    Prefectul Rusticus a pronunţat atunci sentinţa, spunând: «Cei care nu au voit să jertfească zeilor şi să asculte de ordinul împăratului, după ce vor fi biciuiţi, să fie decapitaţi conform legilor».

    Sfinţii martiri, premărindu-l pe Dumnezeu, ajunşi la locul condamnării, au fost decapitaţi, şi astfel, au dus până la capăt mărturia profesiunii lor de credinţă în Mântuitorul”.

    Era în anul 166. Biserica, în prefaţa liturgică a Misalului ambrozian, îl laudă pe Iustin cu aceste cuvinte: “El şi-a împlinit cu fidelitate ministerul său, după ce a dat mărturie în faţa multor martori, şi tu i-ai dat harul să-şi verse sângele pentru a primi coroana gloriei veşnice în rândul luminos al martirilor”.



Sursa:www.calendarcatolic.ro