Lumen fidei ("Lumina credinţei") este titlul primei enciclice a papei Francisc, semnată la 29 iunie şi dată publicităţii la 5 iulie. Varianta în limba română a fost tradusă de pr. Mihai Pătraşcu şi a apărut la Editura "Presa Bună".
Enciclica a părut în format A5 (14x20 cm) în colecţia "Documente", cu nr. 78; are 68 de pagini, cu copertă color.
Împărţită în patru capitole, o introducere şi o concluzie, "Lumen fidei" se adaugă enciclicelor lui Benedict al XVI-lea despre dragoste ("Deus caritas est") şi speranţă ("Spe salvi"). În enciclica despre credinţă, papa Francisc a asimilat "munca preţioasă" efectuată de predecesorul său la cârma Bisericii şi a adăugat "contribuţii ulterioare", putând fi observată continuitatea substanţială a mesajului papei Francisc cu învăţătura lui Benedict al XVI-lea.
Astfel, în Anul Credinţei, a fost completat trinomul enciclicelor despre virtuţile teologale.
Chiar în introducerea enciclicei, pornind de la cuvintele lui Isus din Evanghelia după sfântul Ioan, "Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric" (In 12,46), papa Francisc arată motivaţiile documentului: recuperarea luminii credinţei, aşa încât să ilumineze întreaga existenţă a omului şi să-l ajute să distingă binele de rău, o lumină care provine din credinţă, din revelaţia pe care Dumnezeu o face despre sine în Isus Cristos şi în Duhul său.
În cele patru părţi, ce corespund celor patru capitole ale enciclicei, poate fi descoperită credinţa din patru perspective distincte, convergente şi inseparabile.
Mai întâi se prezintă credinţa ca un dinamism vital, astfel că "a crede" înseamnă a te mişca mergând spre Dumnezeu. Aici este scos în evidenţă exemplul de credinţă a lui Abraham, a Israelului şi a Bisericii, arătând că Dumnezeu nu a rămas departe de om, în înălţimile cerului, ci s-a făcut şi rămâne întâlnibil în Isus Cristos, mort şi înviat, prezent printre oameni.
În a doua parte este prezentat raportul intim al credinţei cu adevărul, pentru că "credinţa lărgeşte orizonturile raţiunii pentru a lumina mai bine lumea care se deschide studiilor ştiinţei".
Transmiterea credinţei este reliefată în a treia parte, un rol deosebit avându-l Biserica, vehicul şi semn eficace al întâlnirii cu Dumnezeu fiind "sacramentele celebrate de liturgia Bisericii".
În ultimul capitol este prezentat Dumnezeu ca fiind credibil, care "le dăruieşte oamenilor o cetate credibilă". Sunt indicate şi astfel de locuri credibile: binele comun, familia, viaţa socială, puterea mângâietoare a suferinţei.
În încheiere, enciclica o arată pe sfânta Fecioară ca exemplul de credinţă prin excelenţă.
La 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, în Anul Credinţei, enciclica despre credinţă prezintă încă o dată motivaţiile pentru a redescoperi bucuria de a crede şi de a mărturisi credinţa.
Pr. Adrian Blăjuţă
