Continuăm traducerea răspunsurilor la întrebarea „Ce te face să fii pro-viață?”, venite pe pagina de Facebook a organizației Human Coalition.
Întrebarea a fost pusă printr-un banner postat luni, 3 octombrie 2016, și a făcut ca sute de americani să posteze comentarii în care arată motivele pentru care sunt pro-viață. Majoritatea comentatorilor sunt femei care au făcut avort și au cunoscut ce înseamnă trauma post-avort, femei care au fost în criză de sarcină și au născut copilul sau părinți care au adoptat imediat după naștere un copil al unei mame care nu a putut să îl crească și a refuzat avortul.
Răspunsurile lor sunt binevenite, pentru că au curajul să spună argumentele de bun simț pentru care atitudinea pro-viață este firească. Între ele: omul este om din momentul concepției, copiii în primele luni ale vieții sunt cele mai vulnerabile ființe umane, adopția este o alternativă eficientă la avort, avortul rănește femeia, trăirea în negare nu anulează trauma.
În România sunt foarte multe persoane pro-viață care nu au curajul să își spună public opiniile. Sperăm că aceste mărturii vor ajuta și în această direcție. Dacă doriți să o faceți, vă rugăm să scrieți pe adresa studentipentruviata@gmail.com.
Jennifer Summers: Din păcate, se crede în mitul că femeile aleg avortul. Dar adesea femeile își VOR copiii lor, dar nu au puterea necesară sau sprijinul care ar face posibil să aibă grijă de un copil. Societatea le spune că singurul lucru responsabil pe care îl pot face este să nu nască copilul. Și, cu toate astea, cele mai multe femei care fac avort se simt distruse după ce se termină avortul și, din nou, cele mai multe femei își imaginează câți ani ar împlini copilul pentru tot restul vieții lor.
Oamenii sunt mințiți. În cazul în care ne dorim cu adevărat să susținem dreptul de a alege al femeii, atunci de cei care susțin asta se împotrivesc atât de mult ca o femei să fie lăsată să vadă copilul ei pe o ecografie?
Și de ce se împotrivesc atât de mult față de asigurarea că femeia este pe deplin informată cu privire la procedura avortului înainte ca ea să aibă loc? În cazul în care ne-am dorit cu adevărat să oferim posibilitatea de a alege, ar trebui ajutăm femeile să aibă posibilitatea de a-și crește copilul, de a învăța să fie părinte, de a putea să trăiască pe picioarele ei etc.
Nicole Pinkston: Motivul este nepoata mea, care a început grădinița în acest an. Ea a fost concepută când un tip a violat-o pe sora mea, care are unele probleme psihice. Eu am fost însărcinată în aceeași perioadă și cealaltă soră a mea și soțul ei au crescut-o ca pe propriul copil. Acum, fiul nostru o numește o prințesă și vorbesc pe Skype de fiecare dată când pot. Eu lupt pentru viață datorită ei.
Terri Hisle Bauer: M-am născut cu un defect congenital sever. Părinții mei nu au ratat nici o zi în care să nu-mi spună cum le-am distrus viața. Sunt căsătorită cu un bărbat minunat, am 2 copii, 3 nepoți și mă bucur mult de timpul de la pensie. Dacă ar fi avut posibilitatea să facă amniocenteză când era însărcinată cu mine, mama m-ar fi avortat. Dar, din fericire, sunt aici. Dumnezeu ne iubește, Iisus este salvatorul meu.
Dianna Lara: În liceu, aș spune că am fost pro-alegere, cu excepția faptului că nu am crezut că avortul ar trebui sa fie folosit ca un mijloc control al nașterii. Apoi, în jurul anului de absolvire, am auzit un pastor citând din Psalmul 139 (138) în care psalmistul spune că Dumnezeu l-a alcătuit în pântecele mamei sale.
În acea vreme, eram fascinată de genetică și de Proiectul Genomului Uman. În acel moment, termenul „ADN” a căpătat un înțeles cu totul nou pentru mine. Mi-am imaginat mâna lui Dumnezeu cu o bobină de fire de ADN din care tricotează o ființă umană unică. Apoi, pastorul a spus: „Nu aveți dreptul să stați împotriva mâinii lui Dumnezeu.”
Această afirmație a pătruns în inima mea cu o putere pe care nu am mai simțit-o înainte și, în acel moment, am știut că dezbaterile despre când începe viața sau despre punctul de viabilitate sunt irelevante. Tot ceea ce contează este că mâna lui Dumnezeu se mișcă pentru a crea fiecare viață umană după „chipul și asemănarea” Lui și nici o altă ființă umană, nici măcar mama acelui copil, nu are dreptul moral de a distruge lucrarea mâinilor lui Dumnezeu.
Atunci am devenit pro-viață personal; dar nu am devenit un susținător public pro-viață până la mulți ani mai târziu, când fiul meu s-a născut la 34 de săptămâni și a stat 6 săptămâni la NICU (Terapie intensivă). Timp de șase săptămâni am văzut pe fiul meu și pe ceilalți copii de acolo care erau și mai mici ca vârstă decât el și mai fragili decât el, plângând de durere, încercând să se liniștească prin sugerea degetul mare. I-am văzut răspunzând la alinturile părinților și luptându-se în fiecare zi doar pentru a rămâne în viață. A devenit clar pentru mine că nenăscuții posedă demnitatea de ființe umane depline din momentul concepției și că fiecare dintre ei are instinctul să se lupte pentru propria lui viață.
În perioada nașterii fiului meu, soțul meu și cu mine am început să frecventăm o biserică pro-viață, care m-a ajutat cu adevărat să transform pasiunea și principiile mele în acțiune. Biserica mea mi-a dat impulsul final de care aveam nevoie pentru a trece de la a fi un observator pro-viață pasiv la un participant în această luptă istorică pentru viață.
Cassie Denise Guardiola: Când am fost în clasa a opta, doi dintre colegii mei m-au întrebat dacă sunt pro-viață sau pro-alegere. A fost prima dată când am auzit acești termeni. După ce mi-au explicat diferența, răspunsul meu a fost perfect clar pentru mine. „Bineînțeles că sunt împotriva avortului, cine ar putea să îl sprijine?” Am gândit asta cu mintea de 13 ani.
De-abia la liceu mi-am dat seama de intensitatea dezbaterii dintre susținătorii alegerii și susținătorii pro-viață. Un eveniment religios de la biserica mea mi-a arătat argumentele teologice pentru a fi pro-viață (motivele mele pentru a fi pro-viață au fost exclusiv seculare până atunci), consolidând astfel poziția mea pro-viață și mai mult.
Acum sunt studentă în anul întâi la colegiu și, într-un corp studențesc plin de ideologii liberale, activismul meu este mai puternic decât oricând. În calitate de membru al clubului pro-viață al universității, mă străduiesc să răspândească mesajul pro-viață în campus și sperăm că într-o zi vom vedea abolirea avortului. ️
Julie Campbell Clark: Am fost crescută pro-viață și am crezut întotdeauna că avortul este un rău, dar simt aceasta și mai puternic ca adult, deoarece am aflat că trebuia să fiu avortată, dar mama mea a ales să mă dea spre adopție în loc de asta! Simt că ar trebui să lupt împotriva avortului cu tot ce am, pentru că aș fi putut să fiu eu în situația asta și trebuie să existe cineva acolo pentru a da acestor mame o altă opțiune!
Suzanne Hicks: Din bun simț. De ce aș crede în uciderea unui copil nenăscut? Acum un număr de ani i-au convins pe toți că e doar o bucată de țesut. Astăzi ei știu că nu este. Pentru cei care nu își pot permite să crească un copil sau nu au nici un sprijin, există mai multe grupuri care ajută și sprijină. Cred că este foarte important să ajutăm femeile care au făcut avorturi să se vindece. Sunt sigur că nu a fost o decizie ușoară și știu că sunt multe care suferă astăzi.
Aandw Christene Gutierrez: Am rămas însărcinată la 17 ani, când voiam să merg la Marină. Am planificat să fac avort, dar nu am ajuns să îl fac. Mă bucur că nu am făcut, dar îmi doresc să fi fost destul de drăguță și destul de curajoasă să dau copilul spre adopție – am fost prea egoistă pentru a face acest sacrificiu. Am fost o mamă groaznică, deși am încercat; pur și simplu nu am vrut un copil atunci. Responsabilitatea m-a mobilizat, dar dacă aș fi știut ce știu acum, dacă aș fi iubit cum știu acum să iubesc, aș fi dat copilul spre adopție. Dar, să îl omor? Nu, sunt pentru totdeauna bucuroasă că nu am făcut asta.
Abby Whitener: Acum am 20 de ani. M-am născut în Rusia. Mama mea avea doar 16 ani și era destul de săracă. Din fericire, bunica mea a convins-o să mă dea spre adopție, fie pentru că un avort ar fi prea scump, fie că a înțeles că sunt o ființă umană, sau din ambele motive.
Oricare ar fi fost motivul, la vârsta de nouă luni am fost adoptată de un cuplu de americani minunați pe care sunt mândră să îi numesc părinții mei. Cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al meu. Sunt la colegiu în prezent.
Am făcut unele cercetări despre legile Rusiei cu privire la avort în anul în care m-am născut (1996). Am găsit un articol pe CNN, postat în 10 septembrie 1996, în care era scris despre o nouă lege, care a permis femeilor sărace din Rusia să facă avort în mod gratuit. În acel moment, aveam aproximativ 5 luni și eram la orfelinat. Dacă aș fi fost încă în pântecele mamei mele, ea ar fi putut cu ușurință să aleagă să facă avort. Dar, prin harul lui Dumnezeu, această lege nu a fost adoptată decât după ce m-am născut.
Deși legile Rusiei privind avortul s-au schimbat în bine, în alte țări, și în special prin legile despre avort din America, copiii nevinovați sunt încă uciși. Sunt pro-viață, pentru că aș fi putut să nu fiu aici dacă mama mea ar fi crezut că avortul este singura ei opțiune. Nu-mi pot imagina cât de îngrozită trebuie să fi simțit atunci. O iubesc pe ea și pe bunica mea pentru că mama a dus sarcina până la capăt și m-a oferit spre adopție.
Eu sunt acum o voce pentru cei fără voce.
Mary Brantley: Am crescut cu ideea că avortul este o crimă. În anul 2004, am avut un avort spontan la 10 săptămâni. Am fost devastată de pierderea copilului meu, pe care nu am ajuns niciodată să îl văd sau să îl țin în brațe. M-am înfuriat atunci că unele femei aleg să ucidă copiii lor, în timp ce eu îmi plângeam copilul. Viața lui minusculă și prețioasă mi-a amintit că orice viața este prețioasă și că este imperativ să ne ridicăm vocile pentru cei fără voce.
Tiffany Larramendi: Am fost o mamă singură cu 4 copii. Tocmai ieșisem dintr-o situație de violență în familie și eram în procesul de divorț. De-abia mă țineam pe picioare. Am mers la fostul soț și un lucru a dus la altul. Am fost atenți, am folosit protecție, deoarece am avut patru cezariene. Dar… iată că am rămas însărcinată.
Fiind o mamă singură cu patru copii și cu riscurile medicale pe care le aveam, nu vedeam cum aș putea face față. Am vorbit cu cineva și mi-a spus că dulcele meu copilaș are un scop și Dumnezeu va fi cu mine.
Am avut a cincea cezariană în 15 iunie 2016 și totul a mers uimitor de bine! Recuperarea mea a fost perfectă! Și băiețelul Liam (care înseamnă războinic puternic) este lumina vieții noastre!!!
Parrett KenandBrenda: Nepoata noastră Siri Ann a fost diagnosticată în uter cu nanism letal. Medicul a propus avortul. Fiica mea a spus că „e fiica mea și eu o voi purta până se va naște.” Jessica a simțit loviturile cu piciorul și simțea cum se învârtea în burtica ei. A știut că poartă în ea o viață prețioasă. 
Siri Ann s-a născut la 7 luni, am ținut-o cu toții în brațe și ne-am arătat dragostea pentru ea până când s-a dus în Rai. Viața ei a fost scurtă, dar a avut scop și ea a fost iubită atât de mult!
A avut parte de iubire necondiționată, indiferent de circumstanțele vieții ei.
Fiica noastră mai are 3 copii adoptați, 2 de la naștere și unul de la vârsta de 11 luni. Acum au 7, 8 și 9 ani acum și sunt plini de viață, sunt o bucurie și o binecuvântare. Fiecare viață este prețioasă și ar trebui să fie protejată indiferent cum este!
