Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Cei trei papi la Auschwitz şi Birkenau

 
Cei trei papi la Auschwitz şi Birkenau
  • 23 Iul 2016
  • 4363

De Luis Badilla - Francesco Gagliano

Vizita-pelerinaj a papei Francisc la Auschwitz - Birkenau, prevăzută pentru dimineaţa zilei de vineri 29 iulie 2016, a trezit - cum era de aşteptat - mult interes în presă deja la foarte puţin ore după ce a fost anunţată. Sfântul Părinte va merge în pelerinaj de rugăciune, în tăcere, în acest sacrariu al durerii după 37 de ani de la prima vizită a unui papă (Ioan Paul al II-lea, 7 iunie 1979) şi la zece ani după a doua, aceea a lui Benedict al XVI-lea (28 mai 2006). Trei papi, trei biografii, trei parcursuri pastorale şi trei stiluri în exercitarea slujirii episcopale, şi totuşi în mod substanţial acelaşi gest de durere, de consternare şi de totală apropiere nu numai de un popor - cel ebraic - care trebuie să fie complet exterminat, ci o reflecţie în locul unde omul a atins mizeria şi răutatea sa cea mai oribilă, unde eliminarea "celuilalt" (că era evreu sau adversar politic, homosexual sau rom) a fost executată cu luciditate şi răceală metodică.

Ioan Paul al II-lea

Sfântul Ioan Paul al II-lea, papă polonez, a celebrat Euharistia şi a rostit o omilie emoţionantă la Auschwitz - Birkenau pe care a început-o cu aceste cuvinte: "Loc construit pe ura şi pe dispreţul omului în numele unei ideologii nebune, loc construit pe cruzime. La el conduce o poartă, există şi astăzi, pe care este pusă o inscripţie: «Arbeit macht frei», care are un sunet derizoriu, deoarece conţinutul său era în mod radical contrazis de ceea ce se întâmpla aici înăuntru". După care Karol Wojtyła a afirmat cu putere: "Se mai poate uimi cineva că papa, născut şi educat în această ţară, papa care a venit la Scaunul sfântului Petru din dieceza pe teritoriul căruia să află lagărul de la Auschwitz, a început prima sa enciclică cu cuvintele Redemptor hominis şi că a dedicat-o în ansamblu cauzei omului, demnităţii omului, ameninţărilor împotriva lui şi în sfârşit drepturilor sale inalienabile care aşa de uşor pot fi călcate în picioare şi eliminate de semenii săi? E suficient a-l îmbrăca pe om cu o uniformă diferită, a-l înarma cu aparatul violenţei, e suficient a-i impune ideologia în care drepturile omului sunt supuse exigenţelor sistemului, complet supuse, aşa încât să nu existe de fapt?".

Benedict al XVI-lea

În 2006, papa Benedict al XVI-lea, papă german, a preferat în locul sfintei Liturghii un lung moment de rugăciune după care a urmat unul dintre discursurile sale cele mai puternice şi interesante. "Papa Ioan Paul al II-lea era aici ca fiu al poporului polonez", a spus Joseph Ratzinger. Apoi a adăugat: "Eu sunt aici ca fiu al poporului german şi tocmai pentru aceasta trebuie şi pot să spun ca el: Nu puteam să nu vin aici. Trebuia să vin. Şi era o datorie în faţa adevărului şi a dreptului celor care au suferit, o datorie în faţa lui Dumnezeu, să fiu aici ca succesor al lui Ioan Paul al II-lea şi ca fiu al poporului german - fiu al acelui popor asupra căruia un grup de criminali a obţinut puterea prin promisiuni mincinoase, în numele perspectivelor de măreţie, de recuperare a onoarei naţiunii şi a relevanţei sale, cu previziuni de bunăstare şi chiar cu forţa terorii şi a intimidării, aşa încât poporul nostru a putut să fie folosit şi abuzat ca instrument al maniei lor de distrugere şi de dominare. Da, nu puteam să nu vin aici". Apoi papa Ratzinger a adăugat: "Noi nu putem cerceta secretul lui Dumnezeu - vedem numai fragmente şi greşim dacă vrem să ne facem judecători ai lui Dumnezeu şi ai istoriei. În acest caz, nu l-am apăra pe om, ci am contribui numai la distrugerea sa. Nu - în definitiv, trebuie să rămânem cu umilul dar insistentul strigăt către Dumnezeu: Trezeşte-te! Nu uita creatura ta, pe om! Şi strigătul nostru către Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp un strigăt care pătrunde însăşi inima noastră, pentru ca să se trezească în noi prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu - pentru ca acea putere a sa pe care El a depozitat-o în inimile noastre să nu fie acoperită şi sufocată în noi de noroiul egoismului, al fricii de oameni, al indiferenţei şi al oportunismului".

Francisc

Peste puţine zile va fi vizita papei Francisc şi se va desfăşura cu o modalitate diferită de cele cunoscute în cele două cazuri precedente. Nu va fi omilie şi nici un discurs. Sfântul Părinte, care iniţial prospectase o alocuţiune a sa, a clarificat recent - răspunzând la o întrebare pusă lui de părintele Federico Lombardi în cursul conferinţei de presă în avionul care-l aducea din Armenia la Roma (26 iunie) - "Eu aş vrea să merg în acel loc de oroare fără discursuri, fără oameni, numai cei puţini necesari... Dar jurnaliştii este sigur că vor fi!... Dar fără a saluta pe acesta, pe acesta... Nu, nu. Singur, să intru, să mă rog... Şi ca Domnul să-mi dea harul să plâng".

Şi astfel, papa Francisc va încheia un soi de cateheză pontificală despre holocaust: rugăciune, reflecţie şi tăcere în locurile, nu singurele, care au devenit simbol al uneia dintre paginile cele mai negre ale umanităţii, arbitriul şi puterea de moarte totală a omului asupra omului. Nu întâmplător la Yad Vashem, la 26 mai 2014, Sfântul Părinte a spus: "În acest loc, memorial al Shoah, auzim răsunând această întrebare a lui Dumnezeu: «Adame, unde eşti?». În această întrebare este toată durerea Tatălui care şi-a pierdut fiul. Tatăl cunoştea riscul libertăţii; ştia că fiul ar fi putut să se piardă... dar poate că nici măcar Tatăl nu putea să-şi imagineze o asemenea cădere, un asemenea abis! Acel strigăt: «Unde eşti?», aici, în faţa tragediei incomensurabile a Holocaustului, răsună ca un glas care se pierde într-un abis fără capăt...".

* * *

Karol Wojtyła: "Auschwitz este o mărturie a războiului" (1979)

"Auschwitz este un aşa cont cu conştiinţa omenirii prin lespezile care dau mărturie despre victimele acestor popoare încât nu se poate numai vizita, ci trebuie să ne şi gândim cu frică la aceasta care a fost una dintre frontierele urii. Auschwitz este o mărturie a războiului. Războiul aduce cu sine o creştere disproporţionată a urii, a distrugerii, a cruzimii. Şi dacă nu se poate nega că el manifestă şi noi posibilităţi ale curajului uman, eroismului, patriotismului, rămâne totuşi faptul că în el prevalează numărul pierderilor. Prevalează tot mai mult, pentru că în fiecare zi creşte capacitatea distructivă a armelor inventate de tehnica modernă. De război sunt responsabili nu numai cei care îl procură în mod direct, ci şi cei care nu fac tot posibilul pentru a-l împiedica. Şi de aceea să-mi fie permis să repet în acest loc cuvintele pe care Paul al VI-lea le-a rostit în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite: «E suficient să amintim că sângele milioanelor de oameni şi suferinţele nenumărate şi nemaiauzite, măcelurile inutile şi ruinele formidabile stabilesc pactul care vă uneşte, cu un jurământ care trebuie să schimbe istoria viitoare a lumii: să nu mai fie război, să nu mai fie război! Pacea, pacea trebuie să conducă destinele popoarelor şi ale întregii omeniri!» (Paul al VI-lea, Allocutio in Consilio Nationum Unitarum: AAS 57, 1965, pag. 881).

Oricum, dacă această mare chemare de la Auschwitz, strigătul omului martirizat aici trebuie să aducă roade pentru Europa (şi pentru lume), trebuie trase toate consecinţele corecte din «Declaraţia drepturilor omului», cum îndemna să facem Ioan al XXIII-lea în enciclica Pacem in terris. De fapt în ea este «recunoscută, în forma cea mai solemnă, demnitatea de persoană tuturor fiinţelor umane; şi prin urmare este proclamat ca drept fundamental al lor acela de a se mişca liber în căutarea adevărului, în realizarea binelui moral şi al dreptăţii; şi dreptul la o viaţă demnă; şi sunt proclamate şi alte drepturi legate cu cele menţionate» (Ioan al XXIII-lea, Pacem in terris, IV: AAS 55 [1963], pag. 295-296). Niciodată nu este permis unei naţiuni să-şi mărească puterea pe cheltuiala alteia, cu preţul aservirii celuilalt, cu preţul cuceririi, al ultrajului, al exploatării şi al morţii!".

Joseph Ratzinger: "Doamne, de ce ai tăcut?" (2006)

"A lua cuvântul în acel loc de oroare, de acumulare de crime împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului care nu are comparaţie în istorie, este aproape imposibil - şi este deosebit de dificil şi oprimant pentru un creştin, pentru un papă care provine din Germania. Într-un loc ca acesta dispar cuvintele, în fond poate să rămână numai o tăcere uluită - o tăcere care este un strigăt interior către Dumnezeu: Doamne, de ce ai tăcut? De ce ai putut tolera toate acestea? În această atitudine de tăcere ne înclinăm profund în faţa cetei nenumărate a celor care aici au suferit şi au fost ucişi; totuşi, această tăcere devine după aceea cerere cu glas tare de iertare şi de reconciliere, un strigăt către Dumnezeul cel viu de a nu mai permite niciodată un asemenea lucru.

Şi este şi acesta scopul pentru care mă aflu aici: pentru a implora harul reconcilierii - de la Dumnezeu înainte de toate care, singur, poate deschide şi purifica inimile noastre; apoi de la oamenii care au suferit aici, şi în sfârşit harul reconcilierii pentru toţi cei care, în această oră a istoriei noastre, suferă în mod nou sub puterea urii şi sub violenţa alimentată de ură.

Câte întrebări ni se impun în acest loc! Mereu din nou apare întrebarea: Unde era Dumnezeu în acele zile? De ce a tăcut El? Cum a putut tolera acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele Psalmului 44, plânsul lui Israel suferind: "Dar tu ne-ai aruncat în locul unde sunt şacalii şi ne-ai acoperit cu umbra morţii... Căci pentru tine suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiere. Trezeşte-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-te, nu ne respinge la nesfârşit. Pentru ce îţi ascunzi faţa? Pentru ce uiţi de nenorocirea şi de oprimarea noastră? Căci sufletul nostru este doborât în praf şi trupul nostru s-a lipit de pământ. Scoală-te! Vino în ajutorul nostru şi, pentru îndurarea ta, mântuieşte-ne!" (Ps 44,20.23-27). Acest strigăt de angoasă pe care Israelul suferind îl înalţă către Dumnezeu în perioade de nelinişte extremă este în acelaşi timp strigătul de ajutor al tuturor celor care în cursul istoriei - ieri, astăzi şi mâine - suferă din iubire faţă de Dumnezeu, din iubire faţă de adevăr şi de bine; şi sunt mulţi, şi astăzi".

(După Vatican Insider, 21 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:ercis.ro