Duminică, 12 iunie 2016, la ora 10.30, papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie în Piața San Pietro împreună cu mii de bolnavi și însoțitorii lor care au venit în pelerinaj la Roma cu ocazia Jubileului bolnavilor și al persoanelor cu dizabilități, organizat în Anul Sfânt al Milostivirii de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. După ploaia ușoară din cursul dimineții, soarele a început să-și facă loc printre nori, astfel că pe durata Sfintei Liturghii suferința bolnavilor n-a fost îngreunată de capriciile vremii. Celebrarea euharistică, transmisă pe maxi-ecranele din Piața San Pietro, a fost tradusă în limbajul semnelor de doi experți în asistența acordată surdo-muților. Redăm mai jos în traducerea noastră de lucru predica Sfântului Părinte:
«”Am fost răstignit împreună cu Cristos. Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,19). Apostolul Paul folosește cuvinte foarte grele pentru a exprima taina vieții creștine: totul este cuprins în dinamismul pascal al morții și învierii, pe care l-am primit la Botez. De fapt, prin scufundarea în apă, fiecare este ca și cum ar fi fost mort și îngropat împreună cu Cristos (cf. Rom 6,3-4), în timp ce, atunci când re-iese din apă, exprimă viața nouă în Duhul Sfânt. Această condiție de renaștere implică întreaga existență, în fiecare aspect al ei: chiar boala, suferința și moartea sunt incluse în Cristos, și găsesc în el sensul lor ultim. Astăzi, în Ziua jubiliară dedicată celor care poartă semnele bolii și dizabilității, acest Cuvânt al vieții are în adunarea noastră o rezonanță cu totul aparte.
De fapt, toți, mai devreme sau mai târziu, suntem chemați să ne confruntăm, uneori, să ne lovim cu fragilitatea și bolile noastre și ale celorlalți. Și, cât de multe fețe diferite asumă aceste experiențe atât de caracteristice și dramatice ale omului! În orice caz, ele ridică de o manieră mai acută și apăsătoare interogativul privind sensul existenței. În sufletele noastre se poate strecura chiar o atitudine cinică, ca și cum totul s-ar putea rezolva prin suportare sau bazându-se numai pe forțele proprii. Alteori, dimpotrivă, toată încrederea se îndreaptă spre descoperirile științifice, crezând că undeva în lume există cu siguranță un medicament care poate să vindece boala. Din păcate, lucrurile nu stau așa și, chiar dacă ar exista medicamentul acela, ar fi accesibil doar unui număr foarte mic de persoane.
Natura umană, rănită de păcat, poartă înscrisă în ea realitatea limitei. Cunoaștem obiecția care, mai ales în aceste vremuri, este adusă în fața unei vieți marcată de limitări fizice severe. Se crede că o persoană bolnavă sau cu handicap nu poate fi fericită, pentru că este în imposibilitatea de a realiza stilul de viață impus de cultura plăcerii și a distracției. Într-un moment în care o anumită îngrijire a corpului a devenit un mit în masă și, prin urmare, o afacere bănoasă, ceea ce este imperfect trebuie să fie umbrit deoarece atentează la fericirea și seninătatea celor privilegiați și pune în criză modelul dominant. E mai bine ca aceste persoane să fie îndepărtate, într-un fel de ”țarc” - chiar de aur - sau într-un fel de ”rezerve” de pietism și asistențialism, ca să nu împiedice ritmul falsei bunăstări. În unele cazuri, se susține de a dreptul că este mai bine să se scape cât mai curând posibil de astfel de persoane, pentru că devin o povară financiară insuportabilă într-un moment de criză. Dar, în realitate, ce amăgire trăiește omul de azi atunci când închide ochii la boală și invaliditate! El nu înțelege adevăratul sens al vieții, care presupune și acceptarea suferinței și a limitelor. Lumea nu devine mai bună pentru că este alcătuită numai din oameni aparent ”perfecți”, pentru a nu spune ”trucați”, ci atunci când crește solidaritatea între ființele umane, acceptarea reciprocă și respectul. Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului: ”Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice” (1 Cor 1,27)!
Evanghelia acestei duminici (Lc 7.36-8.3) prezintă o situație particulară de slăbiciune. Femeia păcătoasă este judecată și marginalizată, în timp ce Isus o primește și o apără: ”Ea a iubit mult” (v. 47). Aceasta este concluzia lui Isus, atent la suferința și lacrimile acelei persoane. Blândețea sa este semnul iubirii pe care Dumnezeu o acordă celor care suferă și sunt excluși. Nu există numai durerea fizică. Astăzi, una dintre cele mai frecvente patologii este cea care afectează spiritul. Este o suferință care implică sufletul și îl face trist, pentru că îi lipsește dragostea. Patologia tristeții. Când unul experimentează dezamăgirea sau trădarea în domeniul relațiilor importante, atunci își dă seama că este vulnerabil, slab și lipsit de apărare. Ispita de a se închide în sine devine foarte puternică și există riscul de a pierde ocazia vieții: a iubi, în pofida tuturor. Să iubești, în pofida tuturor!
De altfel, fericirea pe care toată lumea o dorește, poate fi manifestată în multe feluri și poate fi dobândită numai dacă suntem capabili să iubim. Aceasta este calea. E întotdeauna o chestiune de iubire, nu există altă cale. Adevărata provocare este a celui care iubește mai mult. Câte persoane cu handicap și suferinde se deschid din nou la viață imediat cum își dau seama că sunt iubite! Și câtă iubire poate izvorî dintr-o inimă chiar și numai în urma unui zâmbet! Terapia zâmbetului. Atunci fragilitatea însăși poate deveni confort și sprijin pentru singurătatea noastră. Isus, în pătimirea sa, ne-a iubit până la sfârșit (cf. In 13,1); pe cruce, el a dezvăluit iubirea care se dăruiește fără limite. Ce am putea să-i reproșăm lui Dumnezeu pentru infirmitățile și suferințele noastre, care să nu fie deja întipărite pe chipul Fiului său răstignit? La durerea sa fizică se adaugă luarea în râs, marginalizarea și compătimirea, în timp ce el răspunde cu milostivirea care pe toți îi primește și pe toți îi iartă: ”prin rănile Lui noi am fost vindecați” (Is 53,5; 1 Pt 2,24). Isus este medicul care vindecă prin medicamentul iubirii, deoarece ia asupra sa suferința noastră și o răscumpără. Noi știm că Dumnezeu poate să înțeleagă slăbiciunile noastre, pentru că El însuși le-a încercat în prima persoană (cf. Evr 4,15).
Modul în care trăim boala și invaliditatea este un indiciu al iubirii pe care suntem dispuși să o oferim. Modul în care abordăm suferința și limitele este criteriul libertății noastre de a da sens la experiențele vieții, chiar și atunci când acestea par absurde și nemeritate. Să nu ne tulburăm, prin urmare, de aceste încercări (cf. 1 Tes 3,3). Noi știm că în slăbiciune putem deveni puternici (cf. 2 Cor 12,10) și putem primi harul de a completa ceea ce lipsește în noi la suferințele lui Cristos în folosul Bisericii, trupul său (cf. Col 1,24); un trup care, după chipul Domnului înviat, păstrează rănile, semn al unei lupte grele, dar sunt răni transfigurate pentru totdeauna de iubire.»
La rugăciunea ”Angelus”, recitată astăzi pe esplanada bazilicii vaticane, papa Francisc a menționat beatificarea, sâmbătă, la Vercelli (Italia) a preotului Iacob Abbondo, un ”îndrăgostit de Dumnezeu, cult, întotdeauna disponibil pentru enoriașii săi”. De asemenea, beatificarea, duminică, la Monreale (Italia), a călugăriței Carolina Santocanale, care deși s-a născut într-o familie aristocrată, ”a abandonat comoditatea și s-a făcut săracă printre cei săraci. În Cristos, mai ales în Euharistie, ea a găsit forța pentru maternitatea spirituală și blândețea față de cei mai slabi”. Sfântul Părinte a subliniat în scurtul său discurs de la ”Angelus” că duminică se marchează și Ziua internațională de combatere a muncii minorilor. În fine, Pontiful și-a exprimat în mod special mulțumirea față de ”medicii și operatorii sanitari care, la «Punctele de sănătate» amenajate în preajma celor patru bazilici papale, oferă vizite de specialitate sutelor de persoane care trăiesc la marginile orașului Roma”.
(rv – A. Dancă)
