Dragi credincioși,
În Vinerea mare doar câteva suflete i-au rămas credincioase lui Isus răstignit pe cruce. În dimineața Paștelui, însă, când va apărea în mijlocul ucenicilor, Hristos nu-i va certa pentru că l-au părăsit, ci pentru că întârzie să creadă Învierii sale. Copleșiți de moartea Domnului, apostolii se convertesc cu greu la bucuria Învierii, chiar dacă Maria Magdalena le adusese între timp vestea cea mare.
Fiul lui Dumnezeu a trebuit să dea dovadă de răbdare, pășindu-le alături ucenicilor pe drumul deșteptării lor. La fel o face, zi de zi, Isus și pe căile noastre, reamintindu-ne Scripturile, ajutându-ne să-i descoperim prezența și să gustăm, ca la Emaus, momentul frângerii pâinii – prin împărtășire. Luându-ne de departe pentru a ne oferi răgazul de a scruta taina Cuvântului, unde se află izvorul curajului, El rămâne cu noi, asistându-ne în zbuciumul sufletesc. Atunci, în plină noapte a vieții, suntem invitați să facem de fiecare dată cale întoarsă spre bucurie, pentru a ne împărtăși unii cu alții, punându-l între noi pe Isus cel înviat.
Avem mii de motive zi de zi să rămânem tulburați de evidența morții, de intensitatea adversităților și de confuzia prezentă chiar în sânul creștinătății. Suntem tot mai surprinși de atacurile fără precedent ale lumii fără credință, tot mai înceți în a recunoaște locurile sigure ale adevărului chiar în Biserică, pierzând sensul fidelității care ne exprimă legătura de suflet cu Dumnezeu. Isus ne spune că răul și păcatul nu pot fi minimalizate sub pretextul de a-i apropia de Evanghelie pe cei înverșunați contra lui Dumnezeu. Eu sunt Lumina lumii – spune Hristos. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Io. 8, 12). Nu putem accepta întunericul drept ultimul cuvânt. Nu putem, de fapt, primi vestea Învierii fără acceptarea Crucii, nu putem primi adevărul altfel decât ca lumină și, cu toate provocările, trebuie să-l dezvelim prin viața noastră.
Paștele este o trecere: de la întuneric la lumină, de la robie la libertate, de la moarte la viață. A ne converti la bucurie în duminica Învierii nu înseamnă, deci, că vom fi scutiți de temeri. Înseamnă să credem că toate firele de păr de pe capul nostru sunt numărate și că niciunul nu cade fără voia Tatălui. Acest adevăr – care e o mare mângâiere – ne mai spune că Dumnezeu ne iubește, desigur, așa cum suntem, chemându-ne pe nume și stându-ne alături, dar ne cere convertirea, dăruindu-ne harul pentru a o face. Aceasta e misiunea Bisericii și a fiecărui credincios – a contribui astfel prin viața sa la schimbarea lumii și la grăbirea acelui triumf al Inimii Neprihănite despre care ne vorbește Maica Sfântă atât de duios și de serios, de la Fatima încoace.
Iubiți credincioși,
Ne-am rugat în timpul Postului Mare rugăciunea „Calea Crucii” și, acolo, unde s-a putut s-a celebrat Liturghia Înainte-sfințitelor. De ce? Pentru a vedea că păcatul nostru i-a adus Domnului pătimirea și că trebuie să cerem harul părerii de rău și al iertării, altfel spus putința de a alege calea sigură a lui Isus – singura care duce la Rai. De aici renaște totul, fiindcă lumea se schimbă prin bunătatea interioară spre care trebuie să aspirăm din darul lui Dumnezeu.
Greu de situat în inima omului de azi, bunătatea sufletească nu este o lozincă socială. Moartea și Învierea lui Hristos ne învață că bunătatea nu se poate păstra fără lepădare de sine și fără jertfă. De fapt, doar cultura sacrificiului – semnul renunțării la iluziile lumii în favoarea voinței divine – îl ține pe Dumnezeu în ecuația firii noastre omenești și ne face să-i semănăm. Doar sacrificiul sfințește iubirea, doar cultura jertfei este adevărată cultură, Învierea fiind chezășia entuziasmului creștin care nu se tulbură în fața morții, știind că prin credință se învinge cu Hristos.
Moartea și învierea Domnului ne invită să redescoperim detașarea de felul de a judeca al acestei lumi, pentru care contează doar aparențele sau interesele. Confundând deseori bunătatea creștină cu implicarea socială, ne înfricoșează greutățile și veștile care pun accentul pe grijile mondiale sau pe apărarea naturii. Zbuciumul se datorează, însă, uitării faptului că răul este moral, provenind din păcat și din împietrirea în el. De aceea, Biserica are misiunea de a vesti Împărăția cerurilor, de a celebra Sfânta Jertfă a Euharistiei și de a arăta prin viețile noastre până la sfârșit că renașterea depinde de retrezirea morală și de bunătate. Astfel ne așteaptă Isus, deschizându-ne inima față de aproapele de pe pragul casei, cu spirit de sacrificiu, înainte de a visa la orizonturi îndepărtate și la soluții lumești lipsite de realism sufletesc.
Dragi fii sufletești,
Paștele este o celebrare a renașterii interioare prin redescoperirea lepădării de sine și perseverența la bine orice s-ar întâmpla, după modelul lui Isus încrezător în puterea Părintelui ceresc. În același timp, simțim conflictul inevitabil cu o lume care ne presează să diluăm adevărul, micșorând focul inimii tocmai pentru a pierde gustul bunătății adevărate. Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, ne spune Hristos, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Io 8,31-32).
Credința nu se acordă cu compromisul. Căutând roade în spini sau imaginând un dialog cu locurile ținute de Cel rău, nu facem decât să pierdem simțul Împărăției cerești și dragostea față de Adevăr. Prin Învierea sa de a treia zi, Isus ne spune și că se va întoarce la sfârșitul vremurilor și trebuie să recunoaștem că este un gând foarte încurajator. A rezista și a-ți da viața pentru Isus și Evanghelie este atunci, fără comparație, cea mai importantă lucrare pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi, azi și acum. Cum anume? Continuând cu stăruință, în perseverența smerită la bine și iertare, cu tenacitate, cu încredere, cu dorința de a repara păcatul și a ne ruga pentru toți. Asta e și moștenirea martirilor noștri pe care trebuie s-o perpetuăm. La sfârșitul confruntării, precum Sfântul Pavel, vom putea spune: Am luptat lupta cea bună, am sfârșit…, am păstrat credința (2Tim 4,7).
Anul acesta – din mila Domnului – se vor încheia oficial la Roma procedurile documentării cauzei de beatificare a celor șapte episcopi. A fost o lucrare foarte vastă, care a cerut maxim de seriozitate, fiindcă fără prezentarea temeinică a documentelor nu se pot face astfel de pledoarii. Până acum, istoria anilor persecuției nu a beneficiat de o cercetare sistematică, argumentațiile aducând astfel pentru prima dată în lumină măreția harului și prezentarea unui adevăr științific inedit. A luat ceva timp ca să înțelegem asta și e bine să învățăm că, atunci când primești o datorie de la Dumnezeu, nimeni nu-ți poate face treaba, chiar dacă uneori pare comodă evitarea răspunderii prin a da vina pe alții sau a invoca teoria conspirației. Zestrea „martirilor” noștri va putea fi, în sfârșit, atestată – celor care nu au auzit niciodată de România, de Biserica Unită și de persecuția comunistă –, demonstrând că în viața acestor suflete nobile sunt prezente semnele fidelității depline față de Isus și de Biserica sa.
Dragi prieteni,
Dumnezeu s-a lăsat la îndemâna nedreptății noastre pentru a ne învia prin jertfa sa de pe Cruce. Redescoperind valoarea sacrificiului lui Isus vom reuși să rodim speranța Învierii, fără pretenția de a cere lumii ostile un respect – cel al răbdării și al compasiunii – pe care am uitat să-l cerem mai întâi de la noi înșine. Să nu uităm că dragostea Mântuitorului, cum îi spunea El însuși sfintei Margareta Maria Alacoque, domnește în suferință, triumfă în smerenie și se bucură în unitate! Mulțumindu-vă pentru toate jertfele, pentru devotamentul față de Isus și față de Biserică, vă doresc tuturor Paști binecuvântate. Hristos a înviat!
Cu arhierească binecuvântare
+ MIHAI
Episcop
____________________________________________
Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos din Episcopia greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de București
