Pr. Adrian Dancă
Expresie eminentă a tradiției iudeo-creștine, jubileul are o istorie bogată în semnificații spirituale și comunitare. Practica creștină a jubileelor se înrădăcinează în Sfânta Scriptură, cu accente teologice și sociale, și continuă până astăzi în istoria bimilenară a Bisericii, care i-a atribuit o valoare predominant cristologică și personală. De aceea, pentru generația actuală, supusă unui bombardament informațional și fragmentării memoriei, este importantă chiar și o simplă trecere în revistă a istoriei jubileelor creștine pentru a îndepărta pericolul de a banaliza milostivirea în ideologie și iertarea, în rutină.
Primul jubileu creștin
Primul jubileu din era creștină a avut loc în 1300 la inițiativa papei Bonifaciu al VIII-lea. O amplă mișcare de reînnoire eclezială însuflețea poporul lui Dumnezeu și se manifesta cu precădere în fenomenul pelerinajelor, care aveau ca țintă Țara Sfântă, Roma și Santiago de Compostela. Pelerinii erau numiți ”romei” pentru că obiectivul lor era să ajungă pentru a se ruga la vechile bazilici din Roma: Sfântul Petru, Sfântul Paul, Sfânta Maria cea Mare și Sfântul Ioan în Lateran. Încă din secolul al II-lea din era creștină pelerinajul la Roma devenise practică curentă pentru a venera locurile în care sfinții apostoli Petru și Paul au dat mărturie pentru credința în Cristos prin jertfa supremă a vieții. Jubileul din 1300 a preluat, însă, și intuițiile spirituale însuflețite de dorința de a extinde la cât mai mulți creștini spiritul de pocăință și darul iertării păcatelor, precum „Porțiuncula” Sărăcuțului din Assisi din 1216 și „Marea Iertare” din L’Aquila din 1294 a smeritului papă Celestin al V-lea.
Structura liturgică și spirituală a primului jubileu a creionat fizionomia tuturor celorlalte aniversări jubiliare. Trecerea veacurilor a condus la forma actuală a jubileului creștin, format în principal din trei elemente centrale: pelerinajul, cu vizita la Locurile Sfinte ale credinței creștine, iertarea păcatelor comise legată de darul indulgenței plenare pentru pedepsele meritate și celebrarea aniversară cu trecerea pragului Porții Sfinte. Afluxul pelerinilor din 1300, printre care se număra Dante, Giotto, Cimabue și alții, era determinat nu atât de dorința de reînnoire a societății ci mai degrabă de aspirația de reînnoire spirituală a Bisericii. Aceasta explică și schimbarea de perspectivă: dimensiunea spirituală și personală a devenit mai puternică decât schimbarea socială, determinantă în tradiția ebraică a jubileelor.
Condițiile pentru a primi indulgența plenară
Indicate de obicei în bula de proclamare a jubileului, Biserica cere pelerinilor să îndeplinească următoare condiții sau mai bine zis, dispoziții interioare: 1) angajamentul de a cultiva o atitudine interioară de detașare afectivă de orice păcat; 2) celebrarea cu vrednicie a sacramentului spovezii, pentru a deschide inima la milostivirea îmbelșugată a lui Dumnezeu voită de Domnul prin iertarea păcatelor; 3) participarea la Sfânta Împărtășanie, ospățul de sărbătoare pe care Dumnezeu Tatăl îl pregătește pentru tot cel care se întoarce de la calea răului; 4) rugăciunea după intențiile Sfântului Părinte ca mărturie de comuniune cu întreaga Biserică (Crezul, Tatăl Nostru, Bucură-te Marie și Slavă Tatălui); 5) săvârșirea unei fapte de caritate și pocăință prin care se exteriorizează convertirea interioară a inimii. Anul Sfânt al Milostivirii pune accentul pe faptele de milostenie trupească și sufletească și pe pelerinajul la una din bisericile indicată drept „jubiliară” de autoritatea ecleziastică a locului.
Intervalul de timp al jubileelor
La început jubileul creștin era celebrat o dată la 50 de ani dar în 1450 papa Nicolae al V-lea a stabilit un interval de 25 de ani. Un jubileu a modificat și geografia spirituală a Romei. A rămas cunoscut în istorie cu numele de „Jubileul de aur” cel proclamat în 1450 de papa Nicolae al V-lea, care a decis atunci mutarea reședinței papale de la bazilica Lateranului pe colina Vaticanului. Cu aceeași ocazie, pontiful i-a încredințat artistului Leon Battista Alberti misiunea de a demola vechea bazilică petrină construită de împăratul Constantin pentru a construi una nouă și mai rezistentă. Este bazilica pe care o vedem și astăzi.
Ceremonia deschiderii Porții Sfinte
Cu ocazia jubileului din 1500 papa Alexandru al VI-lea a dispus deschiderea simultană a unei Porți Sfinte la cele patru bazilici papale din Roma și a completat ritualul liturgic al deschiderii Porții Sfinte din două motive: să faciliteze intrarea pelerinilor în bazilica Sfântul Petru și să exprime în mod simbolic adevărul că accesul la milostivirea lui Dumnezeu era la îndemâna tuturor celor care se căiesc de păcatele comise și trec pragul de la vechea la noua formă de viață.
Practica faptelor de caritate
După Conciliul din Trento, jubileele din 1550-1700 au adăugat la aspectul penitențial al jubileului o nouă perspectivă: îndemnul de a da mărturie pentru credință prin faptele de caritate. Au apărut astfel nenumărate Confrerii și ordine călugărești care aveau ca scop îngrijirea celor aflați în nevoi și educația celor simpli. Numai confreria Sfântului Filip Neri, de exemplu, a oferit îngrijire cu ocazia jubileului din 1575 unui număr de 160 de mii de nevoiași, iar la jubileul din 1650, numărul celor care au găsit ajutor a fost de două ori mai mare.
Din 1700 până în 1800, în fața valului de indiferență religioasă, jubileele au devenit o sursă formidabilă de formare spirituală a credincioșilor angajați în activități sociale și caritabile. Singurul jubileu care nu s-a celebrat a fost cel din 1800, pentru că papa Pius al VI-lea a murit în exil în Franța iar Biserica era greu încercată de consecințele sociale ale Revoluției franceze.
Jubileele și cultura societății
Din 1900 jubileele au dobândit și o dimensiune culturală, pentru a reface societatea pe principii mai umane și creștine. La jubileul din 1900, papa Leon al XIII-lea a inaugurat iluminarea electrică a bazilicii Sfântul Petru și a celebrat canonizarea unui sfânt al educației, Ioan Baptist de La Salle, și a unei sfinte a reconcilierii, Sfânta Rita din Cascia. Jubileul din 1925 a lăsat în memoria posterității reașezarea Crucii la Colosseum în amintirea protomartirilor din Roma. O amintire de natură diferită a lăsat Bisericii jubileul din 1950, pe parcursul căruia papa Pius al XII-le a proclamat dogma înălțării cu trupul și sufletul la cer a Fericitei Fecioare Maria și a inaugurat celebra „Via della Conciliazione”, a cărei deschidere a scos în evidență armonia proporțiilor și maiestuozitatea artistică a bazilicii ridicată pe mormântul Sfântului Petru. La jubileul din 1975, proclamat de papa Paul al VI-lea, ceremonia deschiderii Porții Sfinte a fost transmisă pentru prima dată în mondoviziune. Fericitul Paul al VI-lea a insistat atunci pe „civilizația iubirii” pentru a reface bazele unei societăți pornind de la motto-ul „orice om este fratele meu”. În anul 2000 Biserica a celebrat „Marele Jubileu”, al 26-lea din era creștină, prin care Sfântul Ioan Paul al II-lea a înscris în istoria mântuirii cel de-al treilea mileniu al omenirii.
Diferența dintre jubileu și anul sfânt
Se poate spune că, potrivit rădăcinilor sale biblice, jubileul creștin este, pe scurt, anul iertării păcatelor și a pedepselor meritate pentru păcate. De aceea este numit și „anul sfânt”. Din punct de vedere formal nu există o deosebire netă între jubileu și anul sfânt. Orice jubileu are forma liturgică a unui an sfânt după cum orice an sfânt este celebrat ca un jubileu. Singura diferență este dată de ancorarea cronologică: jubileul poate fi „ordinar”, când se celebrează la împlinirea unui număr simbolic de ani, și „extraordinar”, când este ancorat într-un eveniment special din istoria mântuirii. De exemplu, ultimul jubileu este cel din 2000, iar cei mai recenți Ani Sfinți extraordinari au fost proclamați de Ioan Paul al II-lea în 1983 cu ocazia împlinirii a 1950 de ani de la lucrarea mântuirii lui Cristos, și în 1988, când a celebrat Anul Sfânt extraordinar dedicat Sfintei Fecioare Maria. Anii Sfinți extraordinari au fost până acum 95. Prin urmare, Anul Sfânt al Milostivirii, proclamat de papa Francisc, intră în seria „extraordinară”, fiind al 121-lea jubileu din istoria Bisericii și al 96-lea an sfânt extraordinar. Din motive de claritate este preferabilă folosirea termenului „jubileu” pentru aniversările din intervalul de 25 de ani și a sintagmei „Anul Sfânt”, pentru celelalte evenimente majore din istoria mântuirii. În orice caz, nu este greșit a spune, în cazul nostru, ”Jubileul Milostivirii” sau ”Jubileul extraordinar al Milostivirii”, care poate sta foarte bine alături de expresia ”Anul Sfânt al Milostivirii”.
Anul Sfânt al Milostivirii este prilejuit, după cum s-a mai spus în altă parte, de împlinirea a 50 de ani de la încheierea Conciliului Vatican II, eveniment de importanță decisivă pentru pelerinajul Bisericii pe drumul istoriei. Orice epocă are rănile și idealurile ei, drept care orice jubileu se prezintă ca un indicator al urgențelor la care Biserica dorește să dea un răspuns potrivit identității și misiunii ei, pentru a îmbunătăți calitatea vieții întregii familii umane după visul și inima lui Dumnezeu.
