Knight of Cups, regia: Terrence Malick, 2015
„Marea preoteasă”, în ultimul film al lui Terrence Malick, Knight of Cups (2015), este doar o dansatoare dintr-un club de striptease. Însă vechiul potențial nociv al acelor oficiante ale cultelor păgâne, misterice, ezoterice, adesea orgiastice, cu care cultura iudeo-creștină a intrat în coliziune în lumea antică, revine astăzi în forme noi, cu atât mai distructive cu cât își maschează pretențiile religioase în celebrare delirantă a acestei lumi. „Vino în lumea visului” îi șoptește ea lui Rick, pelerinul acestui film. „Poți fi cine vrei. Suntem ca norii, care vin și pleacă. Nu există nimic veșnic”. Încă o vrajă care cade asupra lui, încă o relație care îl duce mai adânc în mlaștina lumii, în concretețea grea, toxică, a lui „aici și acum”.
Este deja al treilea film consecutiv în care Malick propune figura omului aflat în căutarea unui sens transcendent. Însă cel de față este un pas în plus către o ambiguitate sugerată în mod natural de cadrul urban și postmodern al poveștii. Un scenarist de succes din Los Angeles își contemplează o tinerețe irosită într-o exterioritate, o absență de la confruntarea cu adevărul și de la întâlnirea providențială cu iubirea. O căsnicie distrusă de indiferență, mânie și un dor al unui „mai mult” ilegitim, și o fostă soție, medic realmente dedicat unei munci istovitoare printre bolnavii săraci și uitați ai Americii, care continuă să-i declare „Încă ești iubirea vieții mele.” Tehnica voice-over-ului construiește bazele unei introspecții care e o realitate în sine, adunând trecutul și viitorul, realul și ipoteticul. Rick îi răspunde, dar nu știm când sau dacă doar în vis: „Speranța mea. Mi-ai dăruit ce nu-mi poate oferi lumea: milă, iubire, pace. Restul e nor. Fii cu mine. Mereu.” Prea târziu. Încă o poveste care va mușca din „trupul” chinuit și bolnav al sinelui dizolvat.
Femeile continuă să fie repere pe un drum anunțat de la început ca fiind asemănător prințului-cavaler trimis de tatăl său în Egipt să găsească o perlă prețioasă, dar care cade într-un somn adânc. Tatăl său continuă să trimită mesageri după el, dar el nu se trezește. „Marea preoteasă” rămâne doar o persoană chinuită, cu sclipiri de copilărie, tot mai palide, în întunericul ce se așterne pe suflet. Alta, un biet fotomodel ce participă într-o „artă” ce presupune incitarea voalată, „high-class”, „glossy” a noilor fantezii pornografice ale modernității târzii, îl întreabă la un moment dat, într-un moment de luciditate ce rupe un act intim banal și impersonal: „Oare ce avem noi este prietenie?” Noblețea nu dispare cu adevărat din nicio persoană. Dar lupta este teribilă, iar adversarul are o ferocitate nebănuită. „Vrei să te fac să visezi? Vrei să arunc o vrajă asupra ta?” îi spune ea mai târziu, într-o ambiguitate care însă nu ascunde adeziunea liberă într-un act al răului pasional. Iar vocea nobilă revine: „Trebuie să ajungem în altă parte.”
În altă parte. Mulți știu că ceva e în neregulă, că, așa cum anunță citatul din „Phaedrus”, de la începutul filmului, toți suntem pelerini care trebuie să iasă cumva din acest cerc. Dar cum? Rick geme și strigă în interiorul său: „Cum încep? Cum Te găsesc? Răspunde-mi!”
Alături de o femeie căsătorită, el ajunge la casa unui american care vizitase Tibetul, descoperise viața contemplativă. Dar ceva nu se leagă în soluția acestuia: „Eu îi învăț pe oameni doar această clipă. Totul e perfect, complet, așa cum este.” Adulter, suferință, chin, moarte – totul e… perfect. Iar Buddha zâmbește. Apoi ei ajung într-o muzeu de artă. Creație contemporană: farfurii puse una peste alta, un infinit plat, amorf. Apoi, o „instalație”. Un video cu niște mâini făcând diverse gesturi, într-un „loop” al veșniciei mecanice. Iar într-un colț, vedem împreunându-se mâinile cuplului ilegitim. Arta și realitatea se confirmă una pe alta, în drumul nesfârșit al construcției și deconstrucției. „Jurămintele unei căsnicii au valoare doar când sunt animate de iubire”, îi spune ea amantului. Eu decid ce are sens, ce stă în picioare ca jurământ.
Ceva leagă toate aceste lucruri. „Tu nu vrei iubire. Tu vrei experiența iubirii”, îi spune o altă femeie. O modernitate a subiectului închis în propria conștiință, crezând doar fluxului informațiilor senzoriale, fără nevoie de alții, fără încredere în urcușul metafizic, va ajunge să propună „experiența” ca punct de referință al oricărui sens. Restul e iluzie sau geamăt al nașterii și morții ființei univoce al cărui ecou străbate lumea occidentală până în postmodernitate. „Cum Te găsesc? Cum încep?” Strigătul personajului principal vorbește în fond despre un spirit al epocii care face foarte dificilă opțiunea pentru un orizont de sens care să depășească imanența.
Doar o sclipire răpește privirile celor doi la muzeu: artă veche, voce a unui trecut alunecat în negura spiritului critic. „Învierea lui Lazăr”. „Pietà”. Buddha zâmbește. Iar Fecioara plânge. Terrence Malick stăpânește perfect punctele nodale ale narațiunii creștine. Dacă în The Tree of Life primeam răspunsul lui Dumnezeu dat revoltei lui Iov, iar în To the Wonder auzeam predica despre „iubirea care nu e doar un sentiment” și vedeam fluxul enorm și irezistibil de la Mont Saint-Michel ca simbol al acestei iubiri, aici un preot apărut de nicăieri propune o lectură a suferinței: uneori, ea poate fi calea către Adevărul care nu poate fi în noi înșine și nici în această lume cu care postmodernitatea sau religiile orientale, în mod dialectic, se împacă. Și dacă pentru Rick aceste experiențe amoroase au fost de fapt pașii unui paradox fondator, asemănători săgeților divine pline de amărăciune pe care le resimțea un Augustin risipit în senzualitate?
Nimeni nu e pierdut definitiv în această viață. Tatăl lui Rick, părăsit de soție, acrit, gârbovit, urât de celălalt fiu, păstrează însă o credință seacă, dârză, ca o buruiană rezistentă de care nu poți scăpa. Ticăloșia aproape că îi iese prin pori, e înfrânt de povara unei vieți irosite, dar se roagă dimineața într-o cameră ternă. Se roagă cu înverșunare, în deplină ambiguitate, simplu și dur: Doamne, iartă-mă. Poate că damnarea, spune el, este atunci când nu mai poți pune la loc bucățile vieții tale. Parabola e completată: Prințul dormea, în vreme ce regele era o epavă a păcatului. Fiul risipitor așteptat de un tată păcătos și tulburat de propriile lupte, dar încă în picioare, la poartă, cu lacrimi în ochi. Iar acum îi spune: „Privește, caută lumina spre Răsărit. Luna și stelele te slujesc. Iar perla? Perla e lumina din ochii celorlalți.” Și Rick pleacă. Plăcerile, vinovăția, mânia, amețeala, absența se articulează într-un singur drum, al unei morți față de această lume care să facă posibilă renașterea. În loc de „împăcarea cu propriul sine”, ieșirea din acesta. În loc de „experiență”, credință și iubire indiferent de „ceea ce simți”. În loc de pacea în fața contradicțiilor lumii, lacrimile Fecioarei și așteptarea unei dimineți de duminică.
