Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


8 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Petru Maior - 195 de ani de la trecerea în eternitate

 
Petru Maior - 195 de ani de la trecerea în eternitate
  • 14 Feb 2016
  • 1265

„Prin Petru Maior , istoria încetează de a mai fi la noi
simplă povestire, ci analiză critică a faptelor şi izvoarelor, iar în
lingvistică se introduce metoda istorică în explicarea formării şi
dezvoltării limbii noastre”.

Dimitrie Macrea


„Tezele istorice şi lingvistice de bază ale lui Petru Maior sunt astăzi adevăruri atât de curente şi de unanim acceptate, încât numele autorului nici nu se mai citează, atât de adânc au pătruns ele în conştiinţa noastră culturală. Acesta este cel mai mare omagiu pe care posteritatea îl aduce memoriei lui Petru Maior” (Dimitrie Macrea).

Datoria de a-i onora memoria şi a-i aduce cuvenitul omagiu se face puternic simţită la date comemorative - astăzi, la 195 de ani de la trecerea în eternitate.

Dacă prima generaţie de intelectuali ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică înscrie în rândul ei pe Episcopul Inocenţiu Micu-Klein, întemeierea Blajului şi pe Episcopul Petru Pavel Aron, cel care a deschis în 1754 Şcolile Blajului, a doua generaţie, cea pornită de pe băncile acestor şcoli, este reprezentată de cele mai impunătoare personalităţi din veacul luminilor, exponenţii Scolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu.

Ei alcătuiesc un singur gând, o singură voinţă, afirmă George Ivaşcu în „Istoria literaturii române 1”: „Ceea ce unul începe, ceilalţi împlinesc, continuă, propagă. În fiecare conştiinţă programul de preocupări şi teme tratate trăieşte integral…” .

Toţi au fost exponenţii aspiraţiilor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania şi „factori activi pentru făurirea culturii noastre moderne”, toţi au luat parte la redactarea documentului „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (Petiţia Valahilor din Transilvania).

Petru Maior s-a născut în Căpuşul de Câmpie din judeţul Mureş, unde tatăl său, Gheorghe Maior, era preot-protopop greco-catolic.

La Căpuşul de Câmpie Petru Maior a făcut şcoala primară, clasele gimnaziale le-a urmat la „Colegiul Reformat” din Târgu Mureş, iar liceul la Blaj (1771-1774). Continuă studiile la Roma şi Viena, la Roma, Teologia şi Filozofia, la Colegiul „De Propaganda Fide” (1774-1779), la Universitatea din Viena, Dreptul (1779-1780), la finalul cărora se înapoiază la Blaj (1780).

În timpul Episcopului Grigore Maior(1772-1782) şi în continuare al Episcopului Ioan Bob (1872-1830), este profesor de logică, metafizică şi dreptul natural la „Gimnaziul” din Blaj „vestita şi inegalabilă şcoală de mai târziu, Liceul „Sfântul Vasile”.

După patru ani părăseşte Ordinul „Sfântul Vasile” în care intrase şi, ca preot, primeşte Protopopiatul Reghinului şi al Gurghiului (1785-1809). Timp de 20 de ani, cât a fost protopop al Protopopiatului Reghin, s-a remarcat printr-o intensă activitate. Cu talentul de a-şi organiza metodic munca, a lucrat din greu: ţinea conferinţe pentru cultura preoţilor şi a poporului, era foarte exigent cu preoţii, om luminat, a vegheat şi sprijinit cu mare grijă şcolile confesionale săteşti.

A rămas în istoria Bisericii noastre o imagine a protopopului din Reghin, imagine lăsată din anii mulţi de efort pentru bunul mers al şcolilor confesionale: „Mergea Petru Maior prin sate, unde adunând pruncii, făcea examen; pe cei ce ştia, îi lăuda, pe ceilalţi părinteşte îi dojenea şi rânduia mijlociri ca să înveţe […] Vara umbla pe câmpuri, prin păduri, unde ştia că sunt adunaţi pruncii a paşte vitele şi, văzându-i, îi striga la dânsul, care cunoscându-l, îndată alerga într-acolo şi el îi întreba ceea ce au mai învăţat şi din nou îi mai învăţa şi lumina…” (Dimitrie Macrea, „Lingvişti şi filologi români”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.48).

În anul 1809 se stabileşte la Buda, unde va fi „crăiesc revizor”, corector al cărţilor româneşti care se tipăreau în importanta tipografie din Capitala Ungariei, unde lucrase înainte Samuil Micu. După mărturisirea sa, a optat pentru acest serviciu „mai mult să poată sluji neamul ”. La Buda a trăit şi a lucrat până la sfârşitul vieţii, 14 februarie 1821.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost foarte mult sprijiniţi de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Oradea. Episcopul Ignaţie Dărăbant (1788-1805), care a susţinut literatura şi cultura noastră naţională, îi primea în casa şi la masa sa când poposeau la Oradea, în drum spre Buda, Viena şi Roma pentru studiu şi documentare. Tot la fel, au fost susţinuţi şi de Episcopul Samuil Vulcan (1806-1839). „Nemuritorii noştri cărturari Gheorghe Şincai, Petre Maior, Samuil Micu-Klein de câte ori cercetau pe Episcopul mecenate, veniau la Sfânta Liturghie închinându-se cu evlavie înaintea altarului Domnului din această pompoasă biserică...”(Catedrala „ Sfântul Nicolae), aminteşte Petru Dejeu.

Petru Maior a reuşit să-şi publice în timpul vieţii o parte din operele cele mai importante, ceea ce nu s-a întâmplat cu ceilalţi exponenţi ai Şcolii Ardelene. În felul acesta a avut o mare influenţă asupra contemporanilor şi a posterităţii, fapt ce l-a determină pe Nicolae Iorga să intituleze cel mai mare capitol din „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”: „Epoca lui Petru Maior”.

Petru Maior a scris lucrări teologice: „Didachii, adică învăţături pentru creşterea fiilor la îngropăciunea pruncilor morţi” ( Buda, 1809), „Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi”, „Prediche, sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului” (1810-1811) şi Procanon(1783), operă care prezintă şi explică canoanele bisericeşti.

Prin lucrările teologice a urmărit să ridice conştiinţa credincioşilor, fapt pe care îl mărturiseşte: „Se cade pururea şi necurmat a se face poporului învăţătură pentru ferirea de păcate şi sporirea în fapte bune şi a-l deprinde cu măiestria de a se cunoaşte pe sine”. Petru Maior a fost şi un talentat orator, predicile lui se remarcă prin evidente calităţi literare, prin vigoarea stilului şi puterea de sugestie a imaginilor.

Ca istoric, respectă riguros adevărul: „Eu totuşi, pentru dragostea adevărului cu care îmi este învăpăiată inima, mai bucuros am fost să sufăr primejdia decât să las sau a se înşela cei viitori cu strălucirile cele nălucite sau a nu şti cauza schimbărilor celor în veacul meu întâmplate” (Op.cit., p.53).

Opera istorică principală a lui Maior este „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Buda, 1812), care se deschide cu cuvintele: „Anevoie este a nu grăi adevărul”. Lucrarea are 25 de capitole, în întregul ei, este o expunere critică şi polemică a istoriei poporului român. În primele capitole autorul tratează colonizarea Daciei cu colonişti romani, a Daciei rămasă pustie, originea romană a poporului român şi continuitatea elementului roman în Dacia. Susţine cu argumente de ordin istoric, filozofic şi psihologic originea pur romană a poporului român. Ultimele patru capitole tratează situaţia românilor de dincolo de Dunăre până la venirea turcilor.

Lucrarea are două anexe filologice: „Disertaţiune pentru începutul limbei românesci” şi „Disertaţiune pentru literatura cea vechie a românilor”.

Documentata istorie a lui Petru Maior răspunde istoricilor străini, cum sunt istoricii austrieci: Franz Sulzer, J.K.Eder, J.Ch.von Engel şi B.Kopitar, care contestau continuitatea românilor în fosta Dacie - pentru exponenţii Şcolii Ardelene, istoria şi lingvistica sunt modelatoare de conştiinţe, baze de necontestat în obţinerea drepturilor românilor din Transilvania.

O altă lucrare istorică este: „Istoria Besearecei Românilor, atât a cestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre”, Buda, 1821. Lucrarea are două părţi: istoria creştinismului la români, în care, cu argumente, dovedeşte că poporul român s-a născut creştin datorită coloniştilor romani aduşi în Dacia. Tot aici tratează Unirea cu Roma, la 1700, şi urmările benefice ale revenirii la Biserica Romei. În partea a doua prezintă istoricul Episcopiilor din Transilvania; „este prima lucrare de acest fel apărută în istoriografia noastră”, susţine Dimitrie Macrea.

Considerat un lingvist modern, Petru Maior a afirmat adevăruri rămase valabile până în zilele noastre. Principalele lucrări în acest domeniu sunt: „Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi”, „Ortographia romana sive latino- valachica una cum clavi qua penetralia originiationis vocum reserantur”, ambele publicate în faţa Dicţionarului de la Buda (1825), şi cele două Disertaţii amintite mai sus. Spre deosebire de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, care susţineau că limba română „continuă limba latină clasică”, Petru Maior „stabileşte că limba română, ca şi celelalte limbi romanice, este continuatoarea limbii latine populare”, precizare făcută printre primii lingvişti europeni. Reţinem şi comparaţia cu limba italiană, care, „prin ai săi învăţaţi s-au abătut de la limba poporului roman cea veche” , de aici afirmaţia: „limba poporului romanilor celor de demult vecuieşte până astăzi în gura românilor noştri “. Şi concluzia: „Aşa dară, limba românească e mai curată limbă latinească a poporului roman celui vechi decât limba italinească (Op. cit., p.60). Petru Maior contestă existenţa în limba noastră a elementelor de substrat şi a influenţelor nelatine, dar are o concepţie modernă asupra neologismelor, prin care limba se îmbogăţeşte, şi indică drept surse limba latină şi limbile romanice.

Petru Maior a contribuit şi la elaborarea primului dicţionar etimologic al limbii române, Dicţionarul de la Buda(1825), la care au lucrat Samuil Micu şi Canonicul orădean Ioan Corneli şi alţii.

În ceea ce priveşte scrierea şi ortografia limbii române, a fost, ca toţi reprezentanţii Şcolii Ardelene, adeptul scrierii cu caractere latine. Lui îi datorăm în ortografia noastră semnele diacritice de sub ş şi ţ, precum şi scrierea după modelul italian a lui: che, chi, ghe, ghi.

Referindu-se la opera sa, Petru Maior, cu modestie, spunea adesea: „Eu numai cât am aruncat sămânţa”..., considerându-se un întemeietor. Dar meritul său, prin tot ce a creat, este esenţial: „a introdus în istoriografia şi lingvistica noastră principiul critic ca bază a cercetărilor ”.

Referindu-se la Şcoala Ardeleană şi la exponenţii ei, deci şi la Petru Maior, George Ivaşcu observă nemulţumit: „Lipsind încă ediţiile critice pentru cea mai mare parte din opera lăsată de <corifeii> Şcolii Ardelene, uneori lipsind ediţiile de orice fel, imaginea integrală a ceea ce a fost produsul unei formidabile energii intelectuale, cum în afară de Cantemir şi Dosoftei, cultura română nu mai cunoscuse…”, stăm în faţa unei mari şi nedrepte pierderi, pe care noi o simţim dureros.

La 14 februarie se împlinesc 195 de ani de la stingerea sa din viaţă a lui Petru Maior. Este un moment în care din nou ne plecăm cu recunoştinţă în faţa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, neostenită Biserică în a da ţării valori nemuritoare, create de preoţii şi oamenii ei mari.

De mai bine de o jumătate de veac, sau poate mai de mult, se pare că „sămânţa” aruncată de Petru Maior, preotul-cărturar, n-a căzut într-un ogor fecund … . În faţa omului şi a operei sale sunt astăzi tot mai puţini… . Ce spune Petru Maior, simplitatea vieţii unui preot care a muncit din greu, tăcut şi cu entuziasm pentru a aduce lumină acolo unde nu era, zidind, împreună cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Ion Budai-Deleanu, bazele culturii române moderne, ştiu doar unii specialişti.

Petru Maior, ca şi ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, a avut norocul „să-şi formeze personalitatea la şcoala unora din cei mai iluştri bărbaţi ai neamului, la Blaj” şi la Şcolile Catolice din Apus. „Un noroc” au avut şi aceia dintre noi care au văzut băncile din Şcolile Blajului din trecut: trunchiuri întregi de copaci şlefuiţi… . Privind aceste bănci, se poate avea măsura muncii titanice a celor care au plecat de acolo… . Şi a înaltelor valori spirituale şi culturale date neamului de Biserica Română Unită cu Roma… .

Petru Maior a fost unul dintre preoţii acestei Biserici, model de „smerită slujire” a Bisericii şi a culturii poporului român.

Profesor Otilia Bălaş



Bibliografie
1. G.Ivaşcu, „Istoria literaturii române I”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1969.
2. Nicolae Iorga, „Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea”, Ed. Minerva,Bucureşti 1983.
3. Dimitrie Macrea, „Lingvişti şi filologi români”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
4. * * * „Şcoala Ardeleană”, Ediţie critică, note, bibliografie şi glosar, Ed. Minerva, Bucureşti,1983.

 



Sursa:ercis.ro