De la siguranţă la curaj
De Mons. Brian Farrell
secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
În primii ani ai noului mileniu, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a convocat o consfătuire pentru a reflecta asupra mersului mişcării ecumenice în secolul al douăzeci şi unulea. Şi Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a participat la acea reflecţie. Deşi a recunoscut că viaţa Bisericii şi a Bisericilor merge pe şinele prezenţei active a lui Dumnezeu şi nu răspunde la logici umane şi că de aceea nu este posibil a proiecta dezvoltarea lor viitoare, cu toate acestea acea reflecţie a avut meritul de a prezenta un tablou foarte realist al stării căutării unităţii creştinilor după o sută de ani de mişcare ecumenică modernă şi la cincizeci de ani de când Conciliul al II-lea din Vatican i-a îndemnat pe credincioşii catolici să recunoască semnele timpurilor şi să participe cu elan la opera ecumenică apărută prin harul Duhului Sfânt între "fraţii despărţiţi". Consfătuirea avea să spună că "Bisericile au intrat în secolul al XXI-lea cu conştiinţa că diferenţele lor au reieşit în moduri noi, că obiectivul unităţii depline şi vizibile a fost eclipsat de o întoarcere la preocupări instituţionale, de apărarea propriei identităţi confesionale şi de o întoarcere la fundamentalism" şi că "ecumenismul pare că a trecut de la margine profetică la un centru confortabil".
Voind să fim înţelepţi şi prudenţi, s-ar putea crede că "centrul confortabil" este locul corect pentru o comunitate eclezială. În acest mod o Biserică poate să-i adune pe credincioşi în linişte, evitând extreme de orice gen. Totuşi, liniştea nu este criteriul bunăstării Bisericii lui Cristos, ci urmarea, misionaritatea, slujirea iubitoare faţă de toţi. În această activitate spirituală şi umană, adesea dezorganizată şi în circumstanţe de limitare şi chiar de opoziţie, se construieşte comuniunea între toţi cei care intră în "viaţa nouă" (cf. Unitatis redintegratio, 3). Invers, dorinţa liniştii instituţionale generează apărarea propriei identităţi confesionale şi fundamentalismul - "noi da, ei nu" - care continuă să guverneze diviziunile dintre creştini şi fac ineficiente vestirea şi misiunea evanghelică. Mai mult, acţiunea "profetică" a păstorilor sfinţi şi a poporului sfânt face eficientă mărturia, cheamă la convertire şi construieşte casa lui Dumnezeu făcută din pietre vii, casa pe care toţi pot s-o recunoască a lor.
Unde am putea redescoperi în Biserica catolică acea "margine profetică" în măsură să iuţească reala creştere a comuniunii, în interiorul său şi cu ceilalţi creştini? Răspunsul principal la o astfel de întrebare, contextul său ideal şi realizabil, se găseşte în nr. 6 din decretul despre ecumenism: "Întrucât orice reînnoire a Bisericii constă în mod esenţial într-o fidelitate sporită faţă de vocaţia ei, acesta este, fără îndoială, motivul care explică mişcarea către unitate. Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la această continuă reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituţie omenească şi pământească; aşa încât, dacă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moravuri, fie în disciplina bisericească, fie chiar în modul de a formula doctrina - care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinţei - au suferit deteriorări, trebuie să fie reaşezate corect, la timpul potrivit. Această reînnoire are, aşadar, o deosebită importanţă ecumenică".
Deci, conform Conciliului, ecumenismul şi reforma Bisericii merg mână în mână. Nimeni nu ignoră că, de la Conciliu încoace, această reînnoire a fost centrală pentru viaţa Bisericii catolice. Ea este cheia de lectură a magisteriului Papilor care s-au succedat de atunci. A fost obiectivul multiplelor schimbări introduse în liturgie, în legislaţia canonică, în practica pastorală. Totuşi, reiese tot mai clar că, deşi s-a făcut atâta, încă rămâne mult de făcut pentru ca impulsul de har constituit de Conciliu să dea toate roadele sale reformatoare. Şi este convingere comună că, sub conducerea Papei Francisc, s-a înregistrat o accelerare însemnată a paşilor concreţi spre realizarea deplină a viziunii ecleziologice conciliare.
În urmă cu câteva luni, s-a ţinut la Londra reuniunea anuală a Conferinţei Secretarilor Comuniunilor Creştine Mondiale, o importantă întâlnire ecumenică ce îi adună pe responsabilii cei mai calificaţi şi autoritari din circa treizeci şi cinci de Biserici şi comunităţi prezente şi active global în toate continentele. Practic toţi participanţii au exprimat admiraţie şi recunoştinţă faţă de slujirea Papei Francisc, pe care o consideră "nouă" în atitudinile, în gesturile şi în intenţiile, nu în cele din urmă cele ecumenice. Partenerii ecumenici sunt entuziaşti de impulsul lui Francisc de a forma ceva mai bun şi de a nu lăsa lucrurile aşa cum sunt. Nutresc speranţe vii ca opera reformatoare în desfăşurare în Biserica catolică să aducă un beneficiu decisivi şi comunităţilor lor şi ca dialogul cu Biserica catolică, reînnoită conform orientărilor indicate de Episcopul de Roma, să devină o căutare împărtăşită a voinţei lui Cristos, dezlipită de orice autosuficienţă şi autoapărare preconcepută.
Citind cu atenţie Evangelii gaudium, este inevitabil să se concludă că Papa Francisc nu se situează în "centrul confortabil" ci în "marginea profetică", în sensul indicat de biblistul american Walter Brueggemann: slujirea profetică are misiunea de a hrăni, a alimenta şi a trezi o conştiinţă şi o percepţie diferite de conştiinţa şi de percepţia culturii dominante (The Prophetic Imagination, Fortress Press, 1978, 13). E suficient a citi Evangelium gaudium, nr. 43, pentru a înţelege care este situarea Papei Francisc: "În discernământul său constant, Biserica poate ajunge să recunoască şi cutume proprii care nu sunt legate direct de nucleul Evangheliei, unele foarte înrădăcinate în decursul istoriei, care astăzi nu mai sunt de acum interpretate în acelaşi mod şi al căror mesaj nu este de obicei perceput în mod adecvat. Pot fi frumoase, însă acum nu aduc acelaşi serviciu în vederea transmiterii Evangheliei. Să nu ne fie frică să le revizuim. În acelaşi mod, există norme sau precepte ecleziale care poate că au fost eficace în alte epoci, dar care nu mai au aceeaşi forţă educativă drept canale de viaţă". Papei Francisc nu-i este frică să ne îndemne la o reînnoire chiar radicală, care trebuie exercitată totuşi cu discernământ genuin.
Este adevărat că Papa Francisc nu a prezentat un model categoric de reformă sistematică, sau măcar încă n-a făcut asta, ci a indicat câteva domenii în care doreşte să realizeze o reînnoire în governance a Bisericii. În acest sens, el priveşte fie la papalitate fie la episcopat: "Din moment ce sunt chemat să trăiesc ceea ce le cer altora, trebuie să mă gândesc şi la o convertire a papalităţii. Mie, ca Episcop de Roma, îmi revine să rămân deschis sugestiilor orientate spre o exercitarea a slujirii mele care s-o facă mai fidelă faţă de semnificaţia pe care Isus Cristos a intenţionat să i-o dea şi faţă de necesităţile actuale ale evanghelizării" (Evangelii gaudium, 32). Nu numai atât, Papa Francisc este convins, aşa cum a afirmat la comemorarea celor cincizeci de ani ai Sinodului Episcopilor, la 17 octombrie, că "într-o Biserică sinodală, şi exercitarea primatului petrin va putea primi lumină mai mare. Papa nu stă, singur, deasupra Bisericii; ci înlăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înlăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelaşi timp - ca Succesor al apostolului Petru - să conducă Biserica din Roma care prezidează în iubire toate Bisericile".
Cât priveşte conferinţele episcopale, el scrie: ". Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat că, în mod analog cu Bisericile patriarhale antice, Conferinţele episcopale pot «aduce o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca simţul de colegialitate să se realizeze în mod concret». Însă acest auspiciu nu s-a realizat pe deplin, pentru că încă nu s-a explicat suficient un statut al Conferinţelor episcopale care să le conceapă ca subiecţi cu atribuţii concrete, incluzând şi unele autorităţi doctrinale autentice. O centralizare excesivă, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară" (Evangelii gaudium, 32). Toată profunzimea a ceea ce intenţionează Francisc apare din ceea ce a stabilit în recenta scrisoare apostolică motu proprio Mitis iudex Dominus Iesus, despre reforma procesului canonic pentru cauzele de nulitate a căsătoriei. El restabileşte în scrisoare un adevăr cheie al ecleziologiei din primul mileniu, menţinut mereu în Orient, şi nu întotdeauna în Occident, adică faptul că episcopul local, şi nimeni altul, este garantul dreptului. Merită de citat textul: "Pentru ca în sfârşit să fie tradusă în practică învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican într-un domeniu de mare importanţă, s-a stabilit să se facă evident că episcopul însuşi în Biserica sa, pentru care este constituit păstor şi conducător, este tocmai prin asta judecător printre credincioşii încredinţaţi lui. De aceea, se doreşte ca în diecezele mari ca şi în diecezele mici însuşi episcopul să ofere un semn al convertirii structurilor ecleziastice şi să nu lase complet delegată oficiilor din curie funcţia judecătorească în materie matrimonială". Şi este mai mult. Francisc scrie că "merită să se restabilească apelul la Scaunul Mitropolitan, de vreme ce acest oficiu de conducător al provinciei ecleziastice, stabil de-a lungul secolelor, este un semn distinctiv al sinodalităţii în Biserică".
În scrisoarea apostolică paralelă, care se adresează Bisericilor orientale, Papa descrie caracterul fundamental al episcopului pentru poporul său, adică rolul său de judecător în lucrurile spirituale: "Este foarte importantă slujirea episcopului, care, conform învăţăturii Părinţilor orientali, este judecător şi medic - constituit de Duhul Sfânt ca figură a lui Cristos şi în locul lui Cristos ("eis typon kai topon Christou") - este înainte de toate slujitor al milostivirii divine; de aceea, exercitarea puterii judecătoreşti este locul privilegiat în care, prin aplicarea principiilor «oikonomia» şi «akribeia», el aduce credincioşilor nevoiaşi milostivirea vindecătoare a Domnului".
Rezultă că Papa aspiră la o împărtăşire diferită, mai amplă, a responsabilităţii şi a autorităţii - o colegialitate şi o sinodalitate autentice. Iată pentru ce sugerează ca să înveţe catolicii de la ortodocşi: "Numai ca să dau un exemplu, în dialogul cu fraţii ortodocşi, noi catolicii avem posibilitatea de a învăţa mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii pe care o au ei" (Evangelii gaudium, 246). Într-un cuvânt, la cincizeci de ani de la Conciliu, aspecte fundamentale ale viziunii conciliare a Bisericii sunt prezentate din nou ca misiune care nu mai poate să fie amânată.
Deci, Papa Francisc nu promovează o noutate revoluţionară, ci reaproprierea valorilor dinamice care aparţin diacronic însăşi esenţei comunităţii ecleziale, adică sinodalitatea şi colegialitatea, discernământul pastoral şi respectarea instanţelor intermediare. Dacă o atare reînnoire eclezială s-ar realiza, Biserica ar deveni nici mai mult nici mai puţin decât actualizarea deplină a constituţiei dogmatice Lumen gentium, în special din capitolul 3 (despre structura ierarhică a Bisericii şi îndeosebi a episcopatului). S-ar întemeia pe caracterul sacramental, funcţie şi misiune a episcopului local ca transmiţător şi garant al tradiţiei apostolice (cu un rol recunoscut sinoadelor diecezane, consiliilor prezbiterale, colegiilor consultanţilor şi consiliilor pastorale), în comuniune colegială cu ceilalţi episcopi, mai ales cu aceia care aparţine aceleiaşi regiuni (un rol substanţial ar trebui desfăşurat astfel de provinciile mitropolitane, de conciliile particulare şi de conferinţele episcopale), şi în comuniune de credinţă şi misiune cu întregul colegiu, aşadar, cu conducătorul său, primul episcop, Episcopul de Roma.
Orânduirea eclezială dispune deja de aceste instituţii, însă adesea se pune întrebarea în ce măsură ele sunt efectiv colegiale şi sinodale. Ce anume este necesar pentru a le face astfel? În practică, ar trebui să se revizuiască profund normele şi abordările canonice care le guvernează. Probabil că juriştii ar trebui să se întrebe dacă există o parte de adevăr în critica ridicată recent, conform căreia studiile de drept canonic n-ar fi făcut tot ceea ce este necesar pentru a încorpora ecleziologia genuină a Conciliului în legislaţie şi în aplicarea sa, continuând să meargă în pozitivismul juridic al Codului din 1917. Probabil, Codul din 1983 n-a fost în măsură să întrupeze întreaga propunere ecleziologică conciliară şi astfel să fie de acord cu faptul că - aşa cum a scris recent un episcop european - "orice dezbatere, de la Conciliul al II-lea din Vatican încoace, independent de direcţia spre care se îndrepta, a trebuit să se confrunte cu această chestiune, aceea a relaţiei corecte dintre primat şi colegialitate în Biserica catolică. Legătura strânsă dintre colegialitatea episcopilor şi primatul Episcopului de Roma reprezintă cheia unei apropieri noi şi mai bune de multe dintre problemele pe care Biserica ajunge să le înfrunte". Este de la sine că o asemenea redistribuire a autorităţii nu va fi uşoară şi nici nu va avea loc fără opoziţii.
La rândul său, lumea ecumenică este convinsă că acest tip de reformă a Bisericii catolice este cel mai mare izvor de speranţă pentru ecumenism din secolul al XXI-lea, îndeosebi pentru restabilirea comuniunii cu Orientul. A spus asta însuşi Papa Francisc unei delegaţii a Patriarhiei de Constantinopol, la 27 iunie 2015: "Examinarea atentă a modului în care se articulează în viaţa Bisericii principiul sinodalităţii şi slujirea celui care prezidează va oferi o contribuţie semnificativă progresului relaţiilor dintre Bisericile noastre". Este în joc credibilitatea ecumenismului catolic, care poate să aspire legitim să fie promotor al unităţii tuturor discipolilor lui Cristos, cu condiţia ca Biserica să afle curajul de a se structura din nou în armonie cu principiile ecleziologice valabile în primul mileniu, eliberându-se de acele elemente prea legate de concepţii juridice şi chiar politice, evidenţiate cu putere în al doilea mileniu în Occident. Această provocare decisivă nu poate să fie înfruntată în mod decisiv cu spiritul de războaie culturale dintre facţiuni, nici de o Biserică ce preferă "centrul confortabil" în locul "marginii profetice". Ea va fi realizată numai de o Biserică ce are încredere, este umilă şi se roagă, o Biserică ce se străduieşte să realizeze fără temeri intenţiile Domnului, între care pe cea fundamentală, adresată Tatălui în rugăciune, la ultima cină: "Ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21).
(După L'Osservatore Romano, 24 ianuarie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
