Exista adevăruri evanghelice şi de loc secundare, pe care – mai ales în zilele noastre – tindem să le dăm uitării, să le eliminăm. Una dintre aceste realităţi incomode este dramatica întrebare pe care o adresează, ca o avertizare, tuturor discipolilor săi din orice timp: «Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare». O «dezbinare» atât de profundă încât nu poate fi oprită nici de cele mai puternice legături, cele de sânge: «Căci de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii ei şi nora împotriva soacrei ei» (Lc 12, 52-53).
Aduce cu El, bineînţeles, şi darul păcii: dar a Sa, şi nu pe aceea care, întotdeauna în zadar, ne chinuim noi, oamenii, să o construim. Iată, în Evanghelia după Ioan, solemna şi în acelaşi timp datoria intima a discipolilor: «Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea» (In 14, 27).
Conform, profeţiei bătrânului Simeon, copilul adus la templu de către Maria şi Iosif, pentru a fi Purificat, va fi destinat să fie veşnic «semn care va stârni împotriviri» (Lc 2, 34). Aceeaşi soartă o vor avea şi toţi cei care, alegând să-i fie discipoli, vor fi implicaţi în acelaşi destin al Său, pentru că «nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său» (Mt 10, 24). Este o premiză importantă, pentru că această dinamică evanghelică o priveşte şi pe Maria; de fapt, o priveşte mai întâi de toate şi într-un mod foarte special, pe Ea în cadrul Bisericii, data fiind legătura ei cu Fiul. «Diviziune», «contradicţie», «scandal» nu pot lipsi în ceea ce o priveşte nici măcar pe Ea; şi nu au lipsit nici la Lourdes.
Să fim bine înţeleşi: credinciosul nu are dreptul să se întristeze (de fapt, se poate bucura) de violenta opoziţie, care s-a dezlănţuit dintr-o dată şi a fost continuată pentru un secol în jurul acelei grotte-à-miracles, aşa cum o numeau sarcasticii şi polemiştii. Tocmai o asemenea reacţie constituie – într-o perspectivă a credinţei – contra-argumentul că acele evenimente sunt coerente cu dimensiunea evanghelică. Acolo unde toţi sunt de acord, apare imediat suspiciunea că Isus Cristos nu este prezent (unul dintre Părintii desertului spunea: «Cel care va iubi pe toţi va fi mântuit, dar cel care va dori să fie iubit de toţi, nu va fi mântuit»).
În afară de a confirma caracterul său creştin, opoziţia la «evenimentul» Lourdes ne-a oferit ocazia unei aprofundări preţioase. De la început – de la brutalele şi repetitivele interogatorii la care a fost supusă Bernadette, ameninţată fiind chiar cu întemniţarea, până la furibundele polemici împotriva adevărurilor evenimentelor miraculoase – credincioşii au fost obligaţi să se apere. Cu tot ceea ce acesta a însemnat, pentru a stabili realitatea evenimentelor: nu doar a acelor iniţiale, în care a fost implicată vizionara însăşi; ci şi a acelor succesive, care ţin de pelerinajul, pe care însăşi Apariţia l-a cerut în 2 martie: «Mergeţi şi spuneţi preoţilor să vină aici în procesiune şi să vă construiască o capelă».
Aşa, de exemplu, Lourdes este singurul loc religios din lume unde s-a creat – şi tocmai fiind constrânşi de repetata agresiune şi ironizare – o structură ca şi faimosul Bureau de constatations médicales (din 1947 reorganizat şi incrementat cu numele de Bureau médical de N. D. de Lourdes), autoritatea ştiinţifică căreia îi sunt supuse cazurile de vindecări «din punct de vedere uman inexplicabile». Arhivele Bureau-ului mărturisesc despre o muncă gigantică, atât de preţioasă pentru credinciosul care la Lourdes nu doreşte să fie suspectat de a fi un credul superstiţios, victimă a unei speculaţii.
Oricum, munca acelor medici şi istorici este determinată de faptul că Lourdes şi protagoniştii săi au devenit «semne de contradicţie», elemente de diviziune. Deci, într-o perspectivă a credinţei, opozanţii au jucat un rol providenţial.
Îmi vine în minte una dintre temele constante, identificate de cel care încearcă să reflecteze asupra celor douăzeci de secole de creştinism. Constanta strategia a lumii pentru a neutraliza Biserica poate să urmărească – în funcţie de circumstanţe şi de timpi – o dublă direcţie: tentativa de a o distruge sau cea de asimilare. Să ne limităm la secolul al XX-lea: în Est, oare nu s-a încercat, timp de decenii, distrugerea credinţei? Şi la Vest nu s-a încercat – şi probabil azi mai mult ca niciodată – de a o asimila, oferindu-i «o aparenţă normală», reducând-o la un liniştitor manual etic politicaly correct?
Lourdes (împreună cu multe alte realităţi catolice de acest gen) este cu totul neasimilabil unui proiect care încearcă să convingă Biserica să se reducă la un soi de Agenţie cu hobby-ul «religiei», dar dedicat doar păcii, ecologiei, democraţiei, moralei specifice momentului. Lourdes – dacă credincioşii au dreptate – este o uşă deschisă neaşteptat către O Altă Lume; este adevărul încredinţat nu profesorilor sau experţilor, ci analfabeţilor; este Cerul însuşi care ratifică dogmele unui Papă, mai mult decât «obscurantist» şi «reacţionar» ca Pius al IX-lea: este mariologia catolică ce a fost luată în derâdere, care are o confirmare deplină; este orbul care redobândeşte vederea, cancerosul care se vindecă, paraliticul care umblă. Lourdes este – şi nu poate să nu fie – scandalul, diviziunea, negarea simţului comun impus de către noul conformism. Nu a încetat rolul său de a provoca; şi nici de acum înainte nu va putea să înceteze vreodată.
