În aceste momente în care serbăm Ziua Naţională a României considerăm că este potrivit să reflectăm asupra câtorva consideraţii despre o temă specifică: despre dragostea de ţară.
Există mai multe feluri de iubire: ne gândim la iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie; mai există virtutea dragostei creştineşti, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, dragostea unei mame pentru copilul ei etc.; grecii au chiar cuvinte diferite pentru diferitele feluri de iubire: eros, filia, agape. Între aceste forme ale iubirii regăsim şi iubirea faţă de ţară (amor patriae), pe care o mai numim dragostea faţă de glia străbună, de patrie, sentiment sau simţ patriotic, iubirea de neam etc.
După decenii de declin sau prea devalorizată prin folosirea ideologică în perioada regimului communist, expresia “patrie” revine în limbajul nostru. Este un cuvânt nobil, care ne îndeamnă la reflecţie. Iubirea de ţară nu trebuie să fie considerată un sentiment învechit, depăşit. Presupunem că mai demult oamenii trăiau sentimente naţionale mai profunde şi că exista o mai mare ataşare de glia străbună. Însă astăzi există fenomenul numit globalizare, al cărui scop este acela de a uni toţi locuitorii de pe glob într-o mare familie unică.
Oricum, chiar şi astăzi sentimentul patriotic se manifestă în diferite forme. E suficient să ne gândim la salutul în faţa drapelului naţional, care este practicat în instituţiile oficiale centrale ale Statului, sau la intonarea Imnului Naţional în anumite circumstanţe, precum ar fi Ziua Naţională sau la începutul unor evenimente sportive, ţinând mâna pe inimă ca simbol al iubirii de ţară. A sărbători Ziua Naţională a României, a onora simbolurile Naţiunii, nu înseamnă formalism şi retorică goală, ci înseamnă să consolidăm bazele şi motivaţiile activităţii noastre individuale şi colective. Este nevoie şi aici de echilibru. O dragoste excesivă, adică greşit înţeleasă, poate duce la consecinţe neplăcute. Toată lumea ştie - şi istoria confirmă - că patriotismul rău înţeles se poate transforma în naţionalism fanatic, atitudine care duce la războaie. Este un lucru bun să ne iubim ţara, să fim mândri că suntem români, desigur respectând celelalte naţiuni.
Patria este pământul părinţilor noştri. Termenul “patriae” derivă din latinescul “pater” (părinte) şi indică în general pământul natal, părmântul părinţilor (moşilor şi strămoşilor), adică ţara, naţiunea, locul în care oamenii se simt legaţi afectiv prin origine, sânge, limbă, istorie, cultură şi memorie. Ce înseamnă patria? Patria este pământul pe care au trăit şi au murit strămoşii noştri, este casa în care locuim, oraşul în care părinţii mei şi prietenii mei îşi petrec viaţa. Patria înseamnă dacii şi romanii, înseamnă Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, înseamnă Mioriţa şi Meşterul Manole, înseamnă Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 1848, înseamnă 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul nostru.
Se poate obiecta că situaţia din ţara noastră ne înăbuşe sentimentul patriotic. O fi adevărat, dar haideţi să ne iubim totuşi ţara, acolo unde fiecare suntem, să ne păstrăm curăţenia sufletească dar şi cea civică, să ne îndeplinim conştiincios responsabilităţile de serviciu sau de şcoală, şi ţara va merge mai bine. Aşadar, dragostea de ţară nu este un sentimentalism emotiv, nici o morală civică arbitrară în beneficiul celor care ne guvernează, ci înseamnă că ne-am născut şi am crescut pe un pământ anume, pe pământul acesta.
Pentru noi, creştinii, patria înseamnă locul unde Dumnezeu ne-a aşezat, locul, pământul pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi la începutul lumii, când a creat cerul şi pământul şi lumea întreagă.
De multe ori doar atunci când pierzi un lucru descoperi importanţa aceluia. Ştiţi cine simte cu adevărat dorul de ţară? Cei plecaţi în străinătate. Şi mai ştiţi cine şi-a iubit cu adevărat ţara? Cei care au murit pentru ea; soldaţii care au murit în luptă apărându-şi pământul. Mulţi scriitori şi poeţi şi-au dedicat activitatea literară în slujba idealurilor patriotice.
Spuneam că patria, ţara, e locul unde au trăit şi au trudit strămoşii noştri. Faptul că noi avem astăzi o ţară - România - se datorează strămoşilor noştri, care i-au lucrat pământul, au construit case şi care ne-au predat-o nouă. Aici se observă şi învăţătura creştinismului conform căreia omul nu este stăpânul absolut a nimic pe pământ, ci doar administratorul temporar al bunurilor. Toţi strămoşii noştri sunt îngropaţi în glia străbună, dar ne-au transmis, ne-au lăsat moştenire patria aceasta pe care şi noi, la rândul nostru, va trebui să o transmitem fiiilor fiiilor noştri. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ţara noastră şi pentru toţi românii.
Pr. Dr. Anton RUS
Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj
