de Giovanni Fighera
În 5 iulie 1535 Thomas Morus scria fiicei sale Margherita: ”Să mă îndoiesc de El (de Dumnezeu), scumpa mea Margherita, eu nu pot şi nu vreau, chiar dacă mă simt aşa de slab. Si daca ar fi să fiu copleşit de frica, mi-aş aduce aminte de Sf. Petru, care din cauza puţinei sale credinţe a început să se afunde în lac la prima suflare a vântului, şi aş face ca el, aş invoca pe Cristos şi l-aş ruga să mă ajute. Fără umbră de dubiu, El şi-ar întinde mâna Lui sfântă pentru ca să mă împiedice să mă înec în marea agitată”. Când scria aceste cuvinte fiicei sale, Morus era deja condamnat la moarte, dar nu ştia că a doua zi va fi fost condus la spânzurătoare şi executat. Prin intervenţia Regelui, poate din cauza vechii prietenii, nu este supus la pedeapsa de înaltă trădare, de care era acuzat, care prevedea spânzurarea şi spintecarea condamnatului încă viu. Este rugat de către Rege să zică câteva cuvinte înainte să moară. Atunci spune: „Să vă rugaţi pentru mine. Mor în credinţă şi pentru credinţă în Sfânta Biserică Catolică. Mor slujitor credincios al regelui, dar înainte de toate slujitor a lui Dumnezeu”. Îşi păstrează chiar şi umorul său caracteristic. Se adresă astfel locotenentului care-l însoţea la spânzurătoare: „Vă rog să mă ajutaţi să urc; pentru ca să cobor nu o să deranjez pe nimeni”. Era 6 iulie 1535, sărbătoarea Sf. Thomas Beckett, unul din sfinţii cei mai faimoşi ai Angliei, Arhiepiscopul asasinat în 1190 în Catedrala Canterbury. Capul său, expus pe podul din Londra, înlocuise pe cel al cardinalului Fisher, executat în 22 iunie.
...
Thomas Morus este beatificat de Papa Leon al XIII-lea în 1889 şi canonizat în 1935 de către Papa Pius al XI-lea.
În 31 octombrie 2000, cu ocazia Jubileului, Ioan Paul al II-lea îl declară patron al politicienilor şi al guvernanţilor. Din păcate, la puţini ani după moartea lui Morus, se asistă la „dizolvarea” mănăstirilor. Abaţii sunt înlăturaţi şi bunurile confiscate. Regele devine foarte bogat. Chiar dacă majoritatea cărţilor zic că Henric al VIII-lea a rămas catolic, cum putea să se definească catolic cineva care s-a separat de Roma şi de Papa, a distrus istoria de secole a monahismului, a franciscanilor, a certozinilor, în câţiva ani de delir şi a dus o politică filo-luterană? La moartea lui Henric al VIII-lea Anglia devenise în fapt protestantă şi acest lucru cu siguranţă nu din dorinţa poporului.
Actuale sunt învăţăturile şi figura lui Thomas Morus „ admirat de credincioşi şi de necredincioşi pentru integritatea sa, fiind capabil să-şi urmeze propria conştiinţă, chiar şi cu costul de a nu-i fi pe plac regelui, deoarece alesese să-L slujească mai întâi pe Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea). Interogativele cu care Morus s-a confruntat se prezintă şi astăzi „în termeni noi, cu schimbarea condiţiilor sociale. Fiecare generaţie, în timp ce încearcă să promoveze binele comun, trebuie să se întrebe mereu: care sunt exigenţele pe care guvernele pot în mod raţional să le impună cetăţenilor, şi până unde pot ei să ajungă? La care autoritate se poate apela pentru rezolvarea problemelor morale?”.
Orice om, care este în primul rând persoană şi apoi individ, poate să apeleze totdeauna la propria raţiune, care îi permite să recunoască binele (atunci când caută adevărul). Din cauza aceasta fiecare din noi este responsabil, ignoranţa însăşi este vinovată, după cum afirmă Traudl Junge care devine secretara lui Hitler la douăzeci şi unu de ani în 1942. După terminarea războiului, descoperă că o persoană de aceeaşi vîrstă cu ea, Sophie Scholl, şi-a dat viaţa pentru apărarea adevărului despre exterminare, în timp ce ea a rămas ignorantă faţă de ceea ce se petrecea. Atunci a scris: „ Faptul că eram tineri nu justifică faptul că nu am ştiut”.
Vaclav Havel, dramaturg, Preşedinte al Cehoslovaciei şi apoi al Republicii Cehia, scria: „ Toţi suntem complici situaţiei politice, permiţând prin demoralizarea noastră consolidarea sistemului. Toţi suntem responsabili (chiar dacă în mod diferit) de funcţionarea mecanismului totalitar. Niciunul nu e doar victimă, toţi ne dăm concursul”.
Delirul atotputerniciei lui Henric al VIII-lea este pe cât se poate de actual. „ Foarte modernă este şi confuzia dintre legalism şi justiţie: dacă un Stat aprobă o lege criminală, cine alege să se folosească de ea (săvârşind astfel o crimă) consideră că are dreptul să o facă deoarece aprobarea guvernului face acel act în mod automat licit; în realitate, dimpotrivă, nu este altceva decât un omor legalizat” (E. Sala, Mânia regelui e moarte). Să nu fim ipocriţi. Să nu ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat în trecut, ca mai apoi să închidem ochii sau, mai rău, să folosim apelativul de drept pentru avort, eutanasie, sinuciderea asistată. După cum afirmă Havel, ajunge un gest de adevăr al unui singur eu care să aibă sufletul treaz şi care să înlăture vălul minciunii şi al falsităţii sistemului, pentru a genera efecte imprevizibile asupra societăţii şi asupra instituţiilor.
Traducere: Radu Mihai Andrei
Sursa:
lanuovabq.it
