Tema impactului factorului uman asupra naturii a trecut în timpurile recente printr-un reducţionism previzibil, limitând problematica la o cauzalitate verificabilă prin observaţie: omul ar face rău naturii prin cutare şi cutare activitate, ale cărei efecte pot fi demonstrate măsurând şi observând nişte parametri. Dar filmul lui Kornél Mundruczó ridică miza şi lasă indicii ale unei viziuni care, chiar dacă păstrează aceste preocupări scientiste, vine din altă parte: zona unei tradiţii care explică răul / absurdul lumii naturale în mod “pieziş”, prin sugestii poetice, apelând la metafizică şi la ideea imposibil de ignorat a Căderii. Filtrată prin stilul unei cinematografii maghiare aflată încă sub spectrul neliniştitor al lui Bela Tarr (cu care acest tânăr regizor a şi colaborat la Johanna, debutul său din 2005), stilul abisurilor şi al Angst-ului central-european,tema produce astfel un film bântuitor.
Povestea din film are loc în Budapesta zilelor noastre, capitală melancolică, trecută printr-unsecol al ororilor şi al resentimentului, înnegurată astăzi de o nebunie colectivă care vine doar ca revers dialectic al derutei postcomuniste şi al nostalgiei post-Trianon. Politicul mărşăluieşte în fundal, iar scenariul îi admite o singură voce, de o stupiditate feroce: în Ungaria se vor accepta doar câini din rase “maghiare”; ceilalţi fie vor fi “răscumpăraţi” printr-o taxă, fie vor fi ridicaţi de hingheri. E complexul misticismului politic, căzând, în acest caz, într-un naţionalism dezolant şi delirant. Lil e o fetiţă de 13 ani care trece prin divorţul părinţilor – încă o realitate contemporană, încă un vânt haotic ce spulberă suflete. Evadează în muzică (este membră a unei orchestre de tineri care pregăteşte un concert cu uvertura din Tannhäuser) şi în iubirea faţă de un câine, Hagen, rămas de la mama sa, plecată peste hotare alături de noul soţ. Inima împietrită a unui tată ratat, căzut de la rangul de profesor la cel de inspector într-un abator, legile “rasiale” ale Ungariei contemporane şi presiunile unor vecini scârbiţi de “potaie”, îl fac pe bărbat să abandoneze câinele undeva la marginea Budapestei. Lil pleacă în căutarea câinelui, dar acesta nu mai e de găsit.
Budapesta e un oraş gol, Budapesta e un oraş crud, pare să ne spună Mundruczó la început, când o vedem pe Lil pedalând într-un metropolă pustie, găsind doar o maşină abandonată pe un pod peste Dunăre şi întâlnind o haită de câini care părea să fi preluat controlul. Paralelismele propuse de regizor duc astfel la mult mai mult decât o simplă atenţionare asupra impactului direct al omului asupra mediului: e vorba, în final, de o configuraţie spirituală care, plecând din inima omului, distruge civilizaţii şi tulbură natura, născând o brutalitate care mai apoi ne interoghează acut: De ce? Ce fel de lume e aceasta? Vedem cum tatăl lui Lil analizează măruntaiele unei vaci: intestinul e scos afară brutal, inima e tăiată hotărât şi analizată sec: o ştampilă şi produsul e gata pentru a fi preparat. El este profund nefericit şi singur, fosta soţie este acum cinică şi sigură pe viaţa ei “luată de la capăt”; dirijorul orchestrei e isteric, adolescenţii sunt şi ei în nota obişnuită a tineretului urban: glumiţe fără perdea, ostilitate faţă de cultură, sclavia plăcerilor, câte un “joint” ocazional. Lil se aruncă într-un soi de noapte a pariului orbesc, alături de un tip mai mare decât ea care o abandonează într-un club oribil, cu “iarbă” în buzunar, o copilă în oraşul spoielii imperiale, wagneriene, nostalgice, adăugată schizoid pe un fond al consumismului şi al resemnării cu un regim politic idiot.
Şi căţelul? El e în scurt timp capturat, trecut pe la câţiva stăpâni indiferenţi pentru ca în final să ajungă pe mâna unui amator de lupte cu câini. Acesta îi injectează hormoni de creştere, îl bate bestial, îi anesteziază şi îi ascute colţii cu polizorul. Hagen ajunge o fiară, o maşină de luptă. Împotriva aşteptărilor, reuşeşte să răpună un Rottweiler în prima sa luptă. Dar în acea clipă îl priveşte pe adversarul său agonizând şi pare să treacă printr-un moment de conştientizare şi de empatie. O pană de curent şi Hagen scapă, alergând într-o noapte aşternută peste Europa, aceeaşi noapte în care Lil zăcea într-un bar din Budapesta.
Ceea ce urmează a fost numit de unii critici o “parabolă”. Într-adevăr, evenimentele aparent mărunte care s-au succedat până aici şi caracterul fantastic al epilogului dau naraţiunii o strălucire tainică, un semn de exclamare care ne spune un “atenţie, e vorba despre altceva aici”. Fericit pentru că îşi regăseşte un amic vagabond, un căţeluş cu care să se zbenguie pe malul Dunării, Hagen e capturat de hingheri. Iar din adăpost, după ce ucide un paznic, evadează. Alături de toţi ceilalţi câinii de acolo. Urmează o răzbunare canină asupra celor carei-au făcut rău lui Hagen – transformat în liderul acestei “revolte” – şi o perioadă de teroare în Budapesta.
E nevoie de altceva, mai mult decât dovezi strict ştiinţifice, pentru a articula un argument care să explice răul acestei lumi şi în special răul natural: modernitatea începe şi sub semnul perplexităţii “Luminilor” faţă de cutremurul din Lisabona (1755), iar incapacitatea acelor gânditori de a oferi un răspuns adecvat a marcat viziunea filosofico-teologică a epocii noastre. Verdictul grăbit sună întotdeauna cam aşa: trăim într-o lume absurdă, nu există niciun sens în istorie şi în natură, ambele fiind populate de bestii. Dar există, în acest film şi în multe producţii artistice, o nelinişte semnificativă, o tensiune ce tulbură metaforele, ceva care nu duce întrebarea nici către Dumnezeu, nici către “evoluţie” sau “întâmplare”, ci către om. Dar nu omul concret care deversează petrol, omoară delfini, poluează atmosfera şi bate câini, ci la Omul universal de care, cumva, depind forma şi frumuseţea acestei lumi. Şi nu depind în primul rând de faptele sale, ci de ceea ce le produce: inima sa. Este ceea ce odinioară se numea “păcat”, realitate care, plecând din inimi, îngenunchează culturile şi desfigurează universul. Nu întotdeauna într-o cauzalitate fizică, ci într-una metafizică: însuşi întunericul care se aşterne asupra lumii din pricina răului din suflete. “Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu, căci creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care asupus-o, cu speranţa că şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum”, nota Pavel (Rom 8:19-22). Suspinul acestei lumi este consecinţa căderii noastre.
Nimeni nu e scutit de la a observa umbrele acestui întuneric. De la şocul uşor anecdotic pecare-l ai când treci pe lângă o poartă în care se repede, aproape iraţional, un câine care ar putea chiar să te cunoască, de la durerea pe care mulţi o simt când văd o ipostază a suferinţei din lumea animală, până la criza existenţială pusă de un cutremur sau un tsunami, orice om intuieşte insuficienţa ontologică a acestei lumi, faptul că există ceva desăvârşit care o ţine în fiinţă şi intuiţia că, la origini, lumea nu este aşa, că ceva rău s-a întâmplat cu ea. La final, Lil se reîntâlneşte cu Hagen, acum lider al unei haite furioase. Văzând-o, câinele devine agresiv şi e gata să o atace. Este exact acest întuneric misterios care s-a aşternut asupra ochilor tuturor fiinţelor vii. Câteva acorduri ale trompetei, cele pe care animalul şi le amintea din vremea când era doar un câine şi nu o bestie, asociate cu Lil, stăpâna sa şi dumnezeul său, şi se trezeşte. Se pune cu botul pe pământ. În Still Alice, la sfârşit, fosta lingvistă, în fază avansată de Alzheimer, poate rosti doar cuvântul “Iubire”. Ceea ce salvează, ceea ce reface memoria a ceea ce am fost noi şi lumea care depinde intim de inimile noastre, este iubirea. Singură iubirea. Aici, fata şi tatăl ei se întind la rândul lor pe asfalt: căinţa care va răsuna până în ultimul colţ al universului.
