Să fim onești: de câte ori nu ne-am dus la Liturghie și ne-am cufundat în plictiseală, enervare, tulburare? Nu ne-a plăcut aceeași predică ce se repetă de la an la an, ne-a enervat corul care falsează, ne-a tulburat vecinul de strană care se foiește și își caută în geantă telefonul. E prea cald sau prea frig, suntem prea obosiți sau prea supărați, abia începusem să ne rugăm și se trezește cineva din bancă să cânte tare în urechea noastră. Ca să nu mai vorbim de tot ce rulează pe ecranul interior al sufletului nostru. Spunem Crezul, și pe la jumătatea lui ne trezim că facem în cap lista de cumpărături de la piață. Gura recită, dar mintea e plecată de mult la plimbare. Vrem să ne adunăm măcar la final, când se spun rugăciunile pentru împărtășanie, și descoperim că însăși coada la împărtășanie devine un prilej de a risipi acea brumă de reculegere cu care am încercat să plecăm din bancă.
Chiar dacă știm ce se întâmplă acolo, pe altar, simțurile noastre sunt mai greu de convins. Multe descrieri ale unor suflete privilegiate, atât în spațiul bizantin, cât și în cel latin, ne arată ce este liturghia în lumea spirituală. Misticii trăiau în timpul liturghiei jertfa lui Hristos de pe Calvar în timp real. Padre Pio înțelegea ceva din realitatea cutremurătoare a ceea ce celebra. Miracolele euharistice – nu din obscurul Ev Mediu, ci din zilele noastre, puse sub microscoapele științei moderne – ne-o confirmă. Și totuși! Primul imbold ar fi să ne scuzăm că nu suntem nici sfinți, nici vizionari, și atunci ne e greu să ne așezăm în prezența lui Dumnezeu. Să fim și noi la picioarele Crucii, când ceea ce vedem pe jos e mocheta din biserică.
În filmul Interstelar, personajul principal, astronautul Cooper, pornește într-o misiune de salvare a omenirii. Călătoria în spațiu înseamnă ani-lumină: lunile pe care el le petrece în spațiu, pe Pământ se măsoară în decenii. Fiica lui, pe care o lăsase copil, acum e adult. După multe peripeții, când orice speranță pare pierdută, el ajunge într-un spațiu tridimensional – un labirint infinit care conține, defalcate, toate momentele din timp, dar pe niște coordonate precise: camera din copilărie a fiicei lui. Ca într-o succesiune de oglinzi, se repetă nenumărate scene cu aceleași personaje: el și fiica lui, secundă cu secundă. Se regăsesc toate momentele trăite împreună, și Cooper revede, cu tristețe, momentul despărțirii de copilă.
De acolo de unde este el acum, în acest spațiu construit special ca mijloc de comunicare cu fiica lui, sunt prezente simultan toate momentele din timp. El pe poate vedea pe toate deodată, fiind în afara timpului. Astfel, Cooper descoperă că poate influența un anumit moment, cu ajutorul gravitației, folosind cărțile din bibliotecă pentru a transmite un mesaj. Ea nu îl poate vedea, nici auzi, poate doar primi semnalele lui. Când se decide să-i transmită, pe această cale, formula matematică ce poate salva omenirea, robotul care îl însoțește îl întreabă cum va găsi el acel moment precis în care să comunice cu fiica lui, dat fiind că acolo e o infinitate de camere. Cooper răspunde că iubirea este legătura – ei fiind conectați dincolo de spațiu și timp.
Pentru Dumnezeu, spațiul și timpul nu sunt o limită, ca pentru noi. Dacă se poate aplica, măcar prin aproximare, comparația cu teoria filmului, jertfa lui Isus este în centru, influențându-ne în infinitatea de „camere” răspândite în timp. Milioane de momente în spațiu și timp: tot atâtea milioane de liturghii, din toate locurile, în toate timpurile, de sute de ani, în care, depășind spațiul și timpul, noi – toți cei ce s-au succedat în istorie – suntem prezenți în mod real la picioarele Crucii. Doar că nu putem vedea ce se întâmplă de cealaltă parte, așa cum nici fiica lui Cooper nu putea, dincolo de raftul bibliotecii, să-și vadă tatăl transportat în altă dimensiune temporală, încercând să comunice cu ea.
În fața lui Dumnezeu nu este nicio diferență între răstignirea de acum 2000 de ani din Ierusalim și liturghia dintr-o parohie de cartier, din România anului 2016. Noi vedem icoanele litografiate, termopanele, florile kitsch de plastic, preotul care tărăgănează slujba, credincioșii ponosiți. Isus ne vede pe noi, de pe Cruce, dincolo de spațiu și timp. Este aceeași jertfă. Miracolul euharistic confirmat recent din Polonia arată că acea ostie sângerândă conține țesut cardiac muscular, al unui om viu, dar în agonie. Uneori, Dumnezeu permite ca dincolo de „raft” să ni se dea semne ale realității la care suntem părtași, dar pe care nu o percepem.
În film, iubirea este conexiunea care permite ca tatăl și fiica să se regăsească, depășind granițele timpului. Iubirea lui Cooper pentru fiică îl conduce la sigur, ca din nenumăratele camere ce înglobează tot atâtea secvențe, să aleagă acea clipă singulară în care ea lasă deschisă o cale de comunicare. Iubirea fiicei pentru tatăl ei o face ca, după toți anii care s-au scurs pe pământ, să revină în amintirea lui în acea cameră, unde ea îi presimțea prezența. Și pentru noi, de partea cealaltă a „raftului” – limita simțurilor noastre – este iubirea nesfârșită a Lui. Numai că noi suntem acum și aici, în biserică, prizonieri în realitatea noastră, în timpul nostru, și nu vedem, poate nici nu simțim Prezența. Dar dacă intrăm în liturghie cu intenția, cu dorința – măcar vag schițată – de a fi prezenți, vom fi în mod conștient acolo unde deja suntem. Iubirea noastră va ajunge la El, dincolo de timp și spațiu.
