De la Conciliul al II-lea din Vatican la papa Francisc
De Enzo Bianchi
Cu ocazia deschiderii conciliului, la 11 octombrie 1962, Ioan al XXIII-lea a rostit discursul Gaudet Mater Ecclesia, un text inspirat, profetic, care a orientat desfăşurarea Conciliului al II-lea din Vatican în mod diferit faţă de conciliile precedent. Conştient că Biserica are obligaţia de a se opune erorilor şi de a le şi condamna cu severitatea maximă, aşa cum se întâmplase în trecut, papa Ioan declara totuşi cu convingere: "Cât priveşte timpul prezent... mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să îmbrăţişeze armele rigorii... Astfel Biserica catolică... vrea să se arate mamă preaiubitoare a tuturor, binevoitoare, mişcată de milostivire şi de bunătate faţă de copiii despărţiţi de ea".
Cu aceste cuvinte se punea capăt unei epoci caracterizate de o puternică intransigenţă asumată în doctrină, în morală şi în confruntarea dintre Biserică şi societate, dintre catolici şi cei care nu aparţineau Bisericii. Este deschiderea la dialog pe care după aceea Paul al VI-lea a schiţat-o în mod minunat în Ecclesiam suam şi pe care conciliul a asumat-o, deschizând breşe, dărâmând ziduri şi bastioane, inaugurând acel schimb, acea ascultare a omenirii de astăzi care în aceşti cincizeci de ani e adevărat a avut încetiniri, totuşi fără să dispară.
În această linie, încă de la începutul pontificatului său, papa Francisc a făcut să răsune cu ton reînnoit şi puternic cuvântul milostivire. Cuvintele adresate parohilor din Roma în martie anul trecut - "[trebuie] ascultat glasul Spiritului care vorbeşte întregii Biserici în acest timp al nostru, care este tocmai timpul milostivirii. Despre asta sunt sigur. Noi trăim în timp de milostivire" - revelează inima şi programul actualului pontificat. Astăzi mai mult ca oricând creştinii, şi bărbaţii şi femeile cu ei, în această situaţie mondială pe care o simt atât de precară şi marcată de orice tip de rană, au nevoie de vestea milostivirii Domnului. Când papa Francisc spune: "Biserica o putem gândi astăzi ca un «spital de campanie»... Aşa văd, aşa simt: un «spital de campanie». Este nevoie de a îngriji rănile, multe răni! Multe răni!", de fapt face să prevaleze asupra altor imagini ale Bisericii, care desigur nu neagă şi nici nu exclude, imaginea unei Biserici care îngrijeşte rănile, care se apleacă asupra omului, căreia nu-i este frică să fie contagiată, care alege proximitatea păcătoşilor şi a tuturor celor care au nevoie de mântuire.
Să înţelegem bine aceste cuvinte ale sale: "Nici laxismul nici rigorismul [ci] o milostivire [care este] suferinţă pastorală. A suferi pentru şi cu persoanele. Şi acest lucru nu este uşor! A suferi aşa cum un tată şi o mamă suferă pentru copii; îmi permit să spun, şi cu nelinişte. A nu-ţi fi ruşine de carnea fratelui tău. La sfârşit, vom fi judecaţi despre modul în care am ştiut să ne apropiem de orice carne".
În toate intervenţiile papei Francisc există o insistenţă asupra "proximităţii" necesare, asupra apropierii, asupra faptului de a deveni aproapele (cf. Lc 10,36) de carnea fratelui, care este carne umană, de bărbaţi şi femei gârboviţi de suferinţă şi de păcat, care au nevoie de cineva care să se îngrijească de ei. Dar nimănui dintre noi nu-i scapă faptul că acesta este pur şi simplu stilul lui Isus în Evanghelie, al lui Isus care a venit "să aducă vestea bună săracilor, să proclame eliberarea celor închişi, orbilor vederea, să-i repună în libertate pe cei asupriţi, să predice un an de har al Domnului" (cf. Lc 4,18-19; Is 61,1-2).
Adesea riscăm să avem asupra Bisericii o privire care nu este privirea lui Isus: vedem Biserica drept comunitate de mântuiţi, ansamblu de aleşi, ca realitate în care sunt "drepţi" diferiţi de nedrepţi şi păcătoşi, care se pot găsi mereu în ceilalţi din afara Bisericii, dacă nu chiar numiţi şi consideraţi duşmani ai Bisericii. În schimb privirea lui Isus vede Biserica, mireasa sa iubită, ca o comunitate de păcătoşi mereu iertaţi de el în darul potirului, o comunitate care nu are consistenţă în ea însăşi ci numai în credinţa în Cristos. Cine este păcătosul? "Înainte de toate eu", spune creştinul, şi dacă se fereşte bine să-i judece pe alţii. Când papa, cu limbajul său direct şi plin de milostivire, de mai multe ori a exclamat, şi în cursul omiliilor: "Cine sunt eu ca să judec?", a asumat postura lui Isus în faţa femeii adultere: "Nici eu nu te condamn! Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti" (In 8,11), şi a pus în practică în mod epifanic porunca lui Isus: "Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi" (Lc 6,37; cf. Mt 7,1), care trebuie să fie citită alături de: "Fiţi milostivi şi veţi primi milostivire" (cf. Mt 5,7). În asta se arată şi succesor fidel al lui Petru, care aşa se justifică pentru că a botezat nişte necircumcişi la Cezareea: "Aşadar, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine sunt eu pentru a-l împiedica pe Dumnezeu?".
Spuneau părinţii pustiului: "Cine recunoaşte că este păcătos, aşadar recunoaşte păcatul propriu, este mai mare decât unul care învie morţii". Iată milostivirea clară, evanghelică: nu laxismul celui care nu discerne binele de rău, ci o adevărată asumare a responsabilităţii faţă de altul, păcătosul, o capacitate de a arăta milostivirea care este însăşi faţa lui Dumnezeu. Pentru aceasta papa, într-o altă omilie, notează că "iertarea lui Isus merge dincolo de lege", care cere pedepsirea. "Isus merge dincolo de lege... Acesta este misterul milostivirii [sale]... Isus îl apără pe păcătos şi de condamnarea justă". Şi totuşi severitatea se evidenţiază uneori cu forţă în cuvintele papei Francisc, severitate niciodată împotriva păcătoşilor, ci împotriva celor "corupţi", care pentru el sunt păcătoşii care s-au vândut, care trăiesc păcatul în mod ascuns şi fără căinţă, mândri că nu sunt descoperiţi, păcătoşii "cu mănuşile albe", care profită de poziţia lor de putere sacră sau ecleziastică pentru a păcătui mai uşor şi fără a fi pedepsiţi.
Tema milostivirii şi a Bisericii milostive este repropusă cu forţă de papa Francisc într-un pasaj din exortaţia apostolică Evangelii gaudium, care îl citează la rândul său pe Toma de Aquino: "Milostivirea este în ea însăşi cea mai mare dintre virtuţi, de fapt îi revine ei să dăruiască altora şi, ceea contează mai mult, să ridice lipsurile altuia. Ori, aceasta este misiunea în special a celui care este superior".
Papa Francisc vrea ca în Biserică să domnească milostivire şi chiar cele două adunări sinodale dedicate familiei şi fragilităţilor sale au fost gândite şi structurate în aşa fel încât Biserica să se poată întreba despre milostivire, mai ales faţă de cei care nu trăiesc istoriile iubirii conform cu voinţa Creatorului şi a lui Cristos Isus. Este clar de acum pentru toţi cei care întreabă cu onestitate că nu e vorba de a schimba Evanghelia, deoarece cuvintele lui Isus despre căsătoria fidelă (cf. Mc 10,1-12; Mt 19,1-9) sunt voinţa lui Dumnezeu spusă o dată pentru totdeauna. În schimb este vorba de a afirma cum aceşti creştini aflaţi în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu să poată, în comunitatea Domnului - comunitate de păcătoşi mereu purificaţi şi iertaţi - să aibă locul lor şi să fie hrăniţi de Dumnezeu însuşi, ca fraţii şi surorile lor, pe drumul spre Împărăţie.
Consider că în intenţia papei Francisc este voinţa de a pune capăt oricărui "intransingentism", şi drumul sinodal întreprins va conduce Biserica întreagă să se exprime cu ajutorul Spiritului Sfânt. Papa Francisc a pus în act cu curaj principiul catolic formulat de papa Bonifaciu al VIII-lea şi preluat de Yves Congar ca principiu de viaţă eclezială, mai ales sinodală: Quoad omnes tangit ab omnibuz tractari et approbari debet (Decretales, Liber sextus, 5, 12, 29), "ceea ce se referă la toţi, trebuie să fie tratat şi aprobat de toţi". Cu adevărat acest pontificat se revelează un timp pentru milostivirea lui Dumnezeu, un timp în care inima Bisericii ia asupra sa mizeria umană, după chipul Domnului său, bogat în milostivire.
(După L`Osservatore Romano, 6 martie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu