Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


6 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Patimile Domnului. Jurnal din amurgul modernității (II)

 
Patimile Domnului. Jurnal din amurgul modernității (II)
  • 11 Dec 2015
  • 4362

James Tissot, Îngeri ținând ceasul care indică orele Patimilor Domnului, 1886-1896

Suntem în Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață” (2 Cor 15-16). Primul lucru notat de Marcu după episodul ungerii din Betania este trădarea lui Isus de către Iuda. Căderea lui apare, în mintea și narațiunea evanghelistului, imediat după gestul Mariei. Ioan prezintă reacția lui Iuda: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?” Luca notează în altă parte că „Satana a intrat în el” iar Ioan afirmă același lucru, dar legând acest fapt de bucățica de pâine pe care i-o întinde Isus, într-un tipic gest iudaic de ospitalitate a gazdei față de cel considerat cel mai important dintre invitați. „Și după îmbucătură, a intrat atunci Satana în el.”.

Ce s-a întâmplat cu acest om? Cu ceva timp înainte, Mântuitorul spusese „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Și unul dintre voi este diavol!” (In 6:70) Știa deja tot, până la ultimul detaliu. Gnosticii, existențialiștii, autorii de ficțiune cu o secretă plăcere deconstrucționistă vor cânta aici gloria fatalității și a abisului unui Deus absconditus, autor al unui plan care include, drept necesitate, pe diavol și pe marii ticăloși ai istoriei în rol de figuri tragice în piesa de teatru a mântuirii noastre. Dar aici e altceva: suprema transcendență în suprema imanență, o iubire infinită ce respectă libertatea și insistă până în ultima clipă, ducându-și planul până la capăt dar chemând la convertire pe orice nefericit care se face instrument al trădării.

Când Toma de Aquino vorbește despre „cauzele secundare”, specifice creaturilor, participând la cauzalitatea primară, ființială, a lui Dumnezeu, el se referă la acea libertate deplină a creaturii, capabilă de a se mântui sau de a se osândi. Libertatea noastră este infinită în mod relativ: infinită pentru că e capabilă de lucruri minunate, unice în istoria lumii, dar și de o ticăloșie șocantă, aparent imposibilă pentru o ființă creată „în chipul și asemănarea lui Dumnezeu”; iar relativ pentru că este o libertate prin participare în însăși Ființa care o face posibilă. Până nu vom înțelege natura abisală a acestei libertăți, până nu-i vom „acorda” lui Dumnezeu posibilitatea ca El să fi creat ființe complet autonome, capabile de a zbura către cele înalte sau de a plonja în neant, nu vom înțelege nici posibilitatea iadului. Când se speculează imprudent asupra mântuirii universale, singurul lucru care nu este luat în calcul este posibilitatea ca cineva să-i spună „Nu” lui Dumnezeu chiar și într-un ultim moment al morții, în care, poate, Dumnezeu i se arată acelui om, invitându-l la fericirea veșnică. Dar creația a mers, da, până acolo: culmea ei este o ființă cu o demnitate divină, adevărată analogie, în creativitate și libertate, a lui Dumnezeu. Dacă nu crezi în iad, nu crezi nici în libertate, iar dacă nu crezi în libertate, nu crezi în Dumnezeul creștin.

Ceea ce spune Mântuitorul clarifică fără rest această problemă: „Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut.” (Mc 14,21). Nici urmă de splendoare tragică pentru Iuda, nicio încurajare pentru „literații” care cântă ode Necesității, Destinului, Daseinului. Planul divin e ineluctabil, totul este scris din veșnicie, totul este anticipat, dar în cadrul unei libertăți de nerăpit a creaturii, într-un mister al ființei care are în centru Logosul, rațiunea, legea: adică legământul de iubire constantă a lui Dumnezeu față de o creatură ținută în ființă în întreaga ei libertate.

Bine era dacă nu s-ar fi născut”… Cuvinte care aparțin nu unei judecăți reci, ci inimii divine pe care o simți pulsând în fiecare pagină a Scripturii, de la invitațiile sfâșietoare adresate poporului ales, până la Mielul înjunghiat din Apocalipsă, singurul vrednic să deschidă pecețile Cărții. El vede neantul. Fiul etern născut din Tatăl privește acum cu ochi umani pe cel care îl va trăda peste câteva clipe, iar adâncimea eternității din spatele vălului subțire al timpului își aruncă umbra asupra lui Iuda. Soarta sa de după trecerea pragului morții apare deja, cu întreaga ei durere, în oceanul de iubire al ochilor Domnului.

Dar acum, în timp, el continuă. La cina pascală, el le spune că cineva îl va trăda. „Iar ei au început să se întristeze și să-i zică, unul câte unul: Nu cumva sunt eu?” (Mc 14,19). Durerea acestei scene se amplifică. Doar unul are cu adevărat intenția și a făcut un prim demers, însă toți se simt capabili de a-l vinde. Iată abisul dintre Dumnezeu și creat, dintre Mire și Biserica-Mireasă. Ei, care au rămas cu el până acum, după toate obstacolele externe, după toate învățăturile sale care i-au îndepărtat treptat pe aproape toți foștii săi ucenici, se văd acum în pragul trădării. Aici este de fapt pericolul în toate judecățile noastre pripite asupra unui creștin rătăcit sau asupra unui om al Bisericii care cade în corupție sau erezie: oricând putem fi în locul lor.

Sunt episcopi care acum câțiva ani erau vrednici, demni, populari, „grozavi cu tinerii”, pe deplin fideli învățăturii milenare a Bisericii, iar astăzi sunt de nerecunoscut. Iar întrebarea firească este: ce s-a întâmplat cu ei? Legitimă. Dar oare nu ar fi mai bine ca fiecare dintre noi să se întrebe: ce se întâmplă cu mine acum? Sunt sigur că stau în picioare? Sunt convins că nu există deja fisuri, abia vizibile, justificate prin teologii înalte sau spiritualități siropoase, care așteaptă doar un moment de cumpănă pentru a-mi distruge edificiul interior? Mai târziu, Isus le spune: „Toți vă veți sminti, că scris este: bate-voi păstorul și se vor risipi oile”. Toți. Iar altă dată, cu privire la vremurile din urmă: „Și de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar mai scăpa niciun trup”. Nimeni. Oricine poate fi Iuda. Oricine poate ajunge mâine sau peste cinci ani să fie căldicel, corupt, rău sau să defileze, elegant, aranjat, „la colar”, cu partitura „milostivirii” în serviciul fărădelegii.

Da, El continuă. După ce anunță că va fi trădat, și după întrebările jenante ale ucenicilor, el își oferă trupul și sângele pentru acești oameni și pentru omenirea din toate timpurile. În gesturile omului din Nazaret, este revelat Dumnezeul lui Israel, care a insistat nebunește în legământul cu poporul ce s-a degradat repetat, timp de sute de ani. Bărbatul desăvârșit care se luptă, fidel unei munci istovitoare, cavalerul care își dă viața pentru regină, Noul Adam care pleacă să înfrângă șarpele ce a pustiit lumea, Dumnezeu ce a rezervat omenirii o ultimă, zguduitoare surpriză. Macazul istoriei se fixează cu un zgomot ce cutremură puterile îngerești și adâncurile infernale. Totul tace și rămâne suspendat într-o așteptare înfrigurată. Taina dumnezeirii, misterul vieții, glasurile și chemările din toate colțurile acestei lumi – totul e concentrat în acest om care se ridică de la masă și iese în grădina Măslinilor ca să dea piept cu neantul absolut. „După învierea Mea, voi merge înainte de voi în Galileea”, le spune el, dar nimeni nu înțelege. Cuvintele se pierd în noapte. Povestea lumii e acum aici, în întregimea ei, pe umerii lui. „Rămâneți aici și privegheați.” Se îndepărtează, pleacă în tărâmul unde doar el poate ajunge. În neputința noastră, în teama ce roade sufletul, cădem într-un somn greu, vecin cu moartea. În vis, cineva plânge la poarta Edenului, iar un suspin greu bântuie toată fața pământului, acoperind nenumărate glasuri stinse.

Iar apoi suntem treziți. E El, tot El, întotdeauna El. În ochii lui strălucește veșnicia și se vede lumea noastră, din nou frumoasă, împodobită în tainice lumini. Sufletele noastre speriate, grele, zgribulite, sunt învăluite de o voce: „Dormiți de acum și vă odihniți. E gata! A sosit ceasul.” (Mc 14,41).



Sursa:alinvara.wordpress.com

Știri din aceeași categorie