Maria Gabriella Filippi - interviu cu Fabrice Hadjadj.
Care este istoria convertiri d-voastră de la iudaism la creștinism?
Aș putea să vă povestesc foarte multe... Dumnezeu ne convertește cu întreaga Sa creație. Convertirea este o simplă conștentizare, deoarece realitatea rămâne întotdeauna realitate. Când cineva se convertește nu a și ajuns la destinație, botezul este punctul de plecare, aș putea să devin mai rău decât fusesem înainte: continuu să am păcatele mele, deci ar trebui să avem grijă mereu când vorbim de convertire. În realitatea nu este adevărat că m-am convertit de la iudaism la creștinism, pentru că nu eram o persoană religioasă înainte: veneam dintr-o familie de evrei da, dar mai mult de stânga, marxistă, acasă nu aveam nicio Biblie, ci doar operele lui Marx, Hegel, Gramsci; eu personal m-am apropiat mult de Nietzche și de scriitori atei dar, în mod curios, m-am apropiat de creștinism citind autori anticreștini, și la fel de curios, chiar fiind creștin am descoperit, în manieră adecvată, apartenența mea la poporul evreu. Aveam senzația că măreția omului fusese legată de vulnerabilitatea sa și că nu se dezvoltă cu o oarecare forță orizontală ci cu ajutorul unei invocați verticale, invocație către cer, ca și în tragedia greacă. Acolo este evident că demnitatea tragică a omului constă în faptul că se adresează unui Dumnezeu și că interpelează cerul. Eram atras de misterul crucii. Într-o zi tatăl meu se îmbolnăvise grav. Era pe moarte când mama mea mă chemase. Eram neputincios în fața acestei situații și am intrat într-o biserică, unde m-am rugat Fecioarei: era o Fecioară înconjurată de multe mesaje de mulțumire pentru ajutorul acordat în diferite împrejurări, și doar cu două săptămâni înainte, intrând în aceeași biserică cu un prieten, luasem în derâdere chiar aceste mesaje: ”mulțumesc pentru asta, mulțumesc pentru aia... ridicol!" Am făcut glume înaintea acelei imagini. Dar în seara în care tatăl meu se simțea rău am mers în fața acestei Fecioare, și în acel moment nu se întâmplase nimic extraordinar, lucrurile extraordinare sunt tot timpul simple: aveam senzația că mă aflam la locul meu și descoperisem că poziția omului în rugăciune este poziția omului prin excelență; din acel moment am avut certitudinea adevărului rugăciunii.
De ce adeziunea la creștinism este ceva diferit decât o adeziune la un partid sau la o idee politică?
Am trecut de la o epocă a extremelor ideologice la o perioadă în care toate ideologiile sunt moarte, o perioadă de uniformizare tehnologică: este momentul în care se ia în calcul diversitatea realului, multitudinea lucrurilor, chiar și biodiversitatea și acolo se manipulează, acolo se fragmentează. Misiunea Bisericii nu are nimic de-a face cu procesul de uniformizare, deoarece este aceeași misiune cu a Creatorului: este Creatorul și Salvatorul tuturor lucrurilor, deci nu vrea să se piardă unicitatea lucrurilor prin uniformizare, readucându-le la o idee, ci permite să fie pe deplin ceea ce ele sunt, după cum au fost create și salvate, în diversitatea lor. Fundamentul credinței creștine constă în faptul că unitatea este o unitate de comuniune, dar comuniunea nu este fuziune. Comuniunea este comuniunea unuia cu celălalt, și celălalt rămâne celălalt, nu este absorbit și nici diminuat. Aceasta se manifestă în același fel în misterul Sfintei Treimi: există un singur Dumnezeu, o singură natură divină, dar în același timp sunt trei persoane, și aceste persoane, pentru că sunt trei, sunt persoane veșnic diferite. Noi gândim la unitatea lui Dumnezeu ca la o unitate care poartă în ea diferența eternă. Aceasta ne ajută să să vedem misiunea Bisericii nu ca și o propagandă ideologică care reduce la uniformizare, ci ca ceva care permite fiecărei ființe să fie recunoscută în mod deplin ea insăși.
Atît Papa Benedict al XVI-lea cât și Papa Francisc au zis că evanghelizarea nu se face prin prozelitism ci prin atragere: ce semnifică această expresie și care sunt, după d-voastră, pericolele prozelitismului? Ar putea să fie două moduri de a vorbi despre același concept: prozelitismul și atragerea, în opoziție a ieși din noi înșine. A atrage spre noi înșine sau a ieși din noi înșine?
Trebuie să funcționeze ambele, deoarece raportul dintre exterior și interior în misiune nu este acela de a zice suntem o sectă, noi avem adevărul și ieșim pentru ca să aducem înăuntru lumea care este complet în afară: misterul constă tocmai în faptul că cel care e în afara Bisericii, este în același timp creat pentru cel care stă în interiorul Bisericii, nu e nimic care să fie total în afara Bisericii; lucrurile există, și nu sunt în afara Bisericii, dar Biserica este cea creată de Creator. Misiunea pentru noi nu este prozelitismul prin care întîlnind pe careva să-l reducem la ideile noastre, dar este în același timp o ieșire și o atragere. O ieșire întrucît mergem spre celălalt, dar și o atragere fiindcă simțim o anumită rezonanță cu sufletul lui: aceasta este important pentru creștini, să creadă în cuvintele lui Isus: voi atrage la mine toți oamenii pământului. E adevărat, toți oamenii sunt atrași de Cristos, trebui să ne încredem în acest cuvânt! Eu mă încred și știți de ce? Deoarece eram omul cel mai îndepărtat de Cristos, eram acela a cărui convertire era puțin probabilă, eram anticlerical. Trebuie să avem încredere că inima necreștinului, inima dușmanului, inima persecutorului, este atrasă de Cristos.
Traducere: ARM
Sursa:www.tempi.it
