Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Scrisoare adresată celor care cred că avortul este o soluție

 
Scrisoare adresată celor care cred că avortul este o soluție
  • 15 Iul 2014
  • 2686
Am reuşit să scriu această scrisoare de ceva timp, însă după ce am vizionat “October Baby” în această seară împreună cu John nu am putut să îi mai amân publicarea.

“În primul rând trebuie să vă vorbesc despre scumpa mea prietenă Maddie. Din respect pentru ea nu îi voi face cunoscut numele adevărat, de aceea, în această scrisoare, o voi numi Maddie. Am cunoscut-o pe Maddie în anul trei de facultate. Am mers la un interviu pentru un job care a presupus o călătorie de partea cealaltă a Statelor Unite. Compania angaja doi oameni pentru acea funcţie. Am fost a treia persoană pe lista lor, dar fiindcă m-am arătat interesată, punându-le o mulţime de întrebări despre job, m-au angajat.

Maddie fusese deja angajată. Era de o frumuseţe deosebită şi cu o inimă pe măsură. Eram prietene de nedespărţit. Cred că este una dintre persoanele cele mai amabile pe care am întâlnit-o până acum. În acel an, am vorbit în fiecare zi la serviciu despre Biserica Catolică. Ea nu era catolică, dar era interesată cu privire la catolicism şi îmi punea o mulţime de întrebări. Când nu eram în călătorie în alte state, mă însoţea la centrul Newman, din campus, la Sfânta Liturghie. În drum spre cursuri parcam adesea aproape de centrul Newman şi intram acolo pentru a mă întâlni cu Dumnezeu. Nu pot să vă spun de câte ori am găsit-o în capela rugându-se. Îmi spunea cât de liniştitor era să stea în faţa lui Dumnezeu. Cum numai Dumnezeu putea să le potrivească atât de bine, jobul necesita călătorii acolo în cele mai multe dintre weekenduri. Astfel, între 1998-1999 am petrecut majoritatea weekendurilor departe de casă, lucrând cu Maddie. Petreceam serile până târziu vorbind despre băieţi, despre cursuri, credinţă, viaţă, familiile noastre. La sfârşitul semestrului din primăvara mi-am dat seama că nu voiam  să îmi petrec restul facultăţii călătorind atât de mult, de aceea am decis să renunţ la acea slujbă.

Aşa cum se întâmplă, nu am mai întâlnit-o pe Maddie prea des după aceea. Mergeam la un curs de istorie în următorul semestru când, neaşteptat,  Dumnezeu mi-a scos-o pe Maddie în cale. Era aşezată în ultimul rând, dar ceva se schimbase. Era emoţionată în prezenţa mea, cum nu se mai întâmplase. Deşi am petrecut aproape fiecare zi din anul care trecuse împreună cu ea, acum, de fiecare dată când mă vedea, ochii i se umpleau de lacrimi. Profesorul nostru de istorie ne-a adus să vizionăm filmul “Glory”, despre sângerosul Război Civil. Maddie stătea lângă mine într-o stare de agonie, plângând, şi până la urmă a părăsit sala de clasă. Îmi amintesc  că o văzusem scriind “Bernadette” în caietul ei de nenumărate ori. Scria “Te iubesc, Bernadette.” Eram atât de nedumerită şi nu îi înţelegeam comportamentul. Nu am mai văzut-o în capelă, ca înainte. Am întâlnit-o la un moment dat în campus, în apropiere de societatea universităţii pentru fete. Mi-a căzut în braţe, cu ochii plini de lacrimi. Fiind atât de frumoasă mereu a fost înconjurată de bărbaţi care să o curteze şi de aceea m-am gândit că poate s-a lăsat prinsă într-o situaţie neplăcută. Nimic nu se explica.

Aproape 6 luni mai târziu, părintele Dunavan, care era un prieten comun de-al meu şi de-al lui Maddie, mi-a spus că Maddie trebuie să îmi vorbească în acea seară. Împreună cu John am mers la slujba de la ora 10 în acea seară la centrul Newman şi i-am spus lui Maddie că rămâne să vorbim după slujbă.

Am vorbit până la ora 7:30 a doua zi dimineaţă.

Simţeam că mi se rupe inima. Să fiu sinceră, nu aveam NICIO idee despre ce voia să vorbim. Ştiam numai că avea să fie ceva serios.

M-a privit cu ochii plini de lacrimi, a zâmbit şi mi-a spus:

“Lindsay, nu ştiu pe nimeni care să mă ajute în afară de tine. Ştiu că ţie îţi pasă. (A făcut o pauză prelungă). Lindsay, am făcut un avort anul trecut.”

Am stat acolo uluită. Cred că am plâns împreună cu ea. Mai mult, cred că am plâns cu lacrimi pline de suferinţă. Pot numai să îmi amintesc nenumăratele noastre seri în care am vorbit şi am râs. Pot numai să îmi amintesc cum stătea lângă mine la Clinica pentru Avorturi “Planificarea Familială”. Ne-am rugat în fiecare zi de vineri împreună. Ne-am rugat pentru fetele care mergeau acolo. Ne-am rugat pentru ca ele să renunţe la decizie. Ne-am rugat pentru cei care le însoţeau să îşi schimbe hotărârea. Maddie era cea care se trezea dimineaţa devreme ca să meargă cu mine acolo înainte de cursuri. S-a rugat în timpul privegherilor de noapte. Mi le amintesc pe colegele mele Stockwell şi pe Mrs. Nemec, care împreună cu Maddie şi cu mine am stat într-o ploaie torenţială prima oară când ne-am rugat toată noaptea.

Mi-a povestit că tatăl era un băiat cu care se întâlnea ocazional. Mi-a povestit  de nopţile nedormite şi zbuciumate care au urmat după ce a aflat că este însărcinată. Mi-a spus că a încercat să se sinucidă. Mi-a spus că a încercat să îşi provoace un avort, îmbătându-se şi lovindu-se cu putere în stomac de repetate ori. Îmi amintesc cum am stat în acea noapte acolo, ţinând-o de mână şi plângând atât de mult încât mă durea capul.

Acesta e tot rostul poveştii. Mi-a mărturisit: “Lindsay, am făcut avortul în vacanţa de primăvară. Ştiam că obişnuiai să te rogi acolo vinerea, dar ştiam că erai plecată pe durata vacanţei. Eram îmbrăcată într-o haină groasă şi aveam şapca trasă pe ochii, în cazul în care ai fi fost acolo. Prima oară când am intrat în clinica am ieşit afară  alergând ştiind că nu pot să îmi omor copilul. Prietenul meu m-a convins că de fapt avortul era firesc, de aceea am intrat iar în clinică.”

A continuat: “Ştiam că o să mă ajuţi. Ştiam că nu eşti supărată sau revoltată împotriva fetelor care apelează la avort, ci doar îndurerată pentru viaţă care se pierde.Deodată am sperat să fii acolo în acea zi. Am privit în jur la cei care se rugau dorindu-mi să fii printre ei să am către cine să alerg. Te cunosc. Ştiam că nu mă vei urî. Am mers cu tine în fiecare săptămână să ne rugăm şi te-am văzut  îndurerată pentru fiecare femeie care intră în clinică. După ce s-a terminat, viaţa mea şi-a pierdut orice sens. Mi-am amintit toate discuţiile noastre. Mi-am amintit cât de mult îţi pasă. Ştiam că mi-am omorât copilul. Am numit-o Bernadette.”

Cum am precizat şi mai înainte, am vorbit până la 7:30 a doua zi dimineaţă. Dumnezeu i-a scos în cale mulţi oameni care să o ajute să se vindece şi prin care să îi arate că El e iertare. În acea seară, la ora 11 îl lăsasem pe John afară, în compania altor persoane. I-am spus că voi reveni imediat.  După opt ore jumătate, mi-am imaginat că plecase acasă la părinţii lui (nu eram căsătoriţi încă) şi că urma să vorbim mai târziu. Am ieşit afară şi i-am văzut maşina în parcare. M-am întors în capela şi l-am găsit acolo, în rugăciune. Mi-a spus: “ Ştiam că dacă tu porţi o conversaţie atât de lungă trebuie să fie vorba despre ceva cu adevărat important. Ştiam că ai nevoie de rugăciunile mele.” S-a rugat în capelă pentru mai bine de 8 (opt!!!) ore pentru mine şi Maddie. În anul următor avortului, Maddie s-a convertit la catolicism. A devenit apoi o misionară. În mila Lui nemărginită, I-a fost atât de aproape! Am văzut-o dobândind libertatea.”

De aceea adresez această scrisoare surorilor mele care au avortat o dată sau de mai multe ori sau care se gândesc la varianta avortului. Vă iubesc! Să fiu PRO-VIAŢĂ dă sens fiinţei mele şi dă naştere unor emoţii puternice şi multor lacrimi. VĂ IUBESC. Dumnezeu vă iubeşte. NOI, cei care suntem pro-viaţă, nu vă URÂM. Noi doar plângem şi ne întristăm pentru voi şi pentru copilul vostru. Dacă aş putea, v-aş îmbrăţişa spunându-vă că totul va fi în regulă. V-aş lua de mână şi aş plânge împreună cu voi. Aşa cum Maddie a ştiut, inima îmi e plină numai cu durere atunci când văd fete intrând în clinică. Mi-a cunoscut inima pe deplin. A fost de ambele părţi ale poveştii.

Dumnezeu a rânduit încă o dată vieţile noastre încât Maddie lucrează la doi paşi de locuinţa mea. O văd des. Uneori vorbim. Uneori numai ne zâmbim. Ştie că îi cunosc viaţa. Ştie că nu o urăsc şi că doar plâng împreună cu ea. Ştiu că i-a spus lui Dumnezeu că îi pare rău. Vă rog NU purtaţi acest secret în viaţa voastră. VĂ ROG să NU credeţi că vă urăm. Diavolul urăşte. Noi vă IUBIM. Dumnezeu iartă TOT şi DĂ VIAŢĂ tuturor!


Sursa:stiripentruviata.ro