"Care este măreţia omenirii?" nu este o întrebare la care eu, ca tată, m-aş aştepta să o aud de la unul dintre copiii mei. Cu toate acestea, este o întrebare la care majoritatea persoanelor de astăzi nu ar putea răspunde; şi, tocmai din acest motiv, fiecare părinte catolic ar trebui nu numai să fie pregătit să răspundă la ea, ci şi să-şi înveţe copiii să o pună.
Prima enciclică a Papei Leon al XIV-lea, Magnifica humanitas, este un bun punct de plecare pentru pregătirea unui răspuns, deşi, având peste 42.000 de cuvinte, majoritatea părinţilor ar putea considera documentul intimidant. Lungimea sa reflectă amploarea sa: ar putea fi descrisă în mod rezonabil ca trei sau patru enciclice într-una singură. Există o urgenţă în fiecare dintre subiectele abordate de Sfântul Părinte - o abordare reînnoită a doctrinei sociale catolice (în special în ceea ce priveşte subsidiaritatea); revenirea războiului şi ameninţarea la adresa ordinii internaţionale; şi promisiunea şi pericolele reprezentate de apariţia inteligenţei artificiale (IA) - dar problema de bază, care uneşte toate aceste aspecte, este pierderea unei înţelegeri comune a antropologiei creştine, a ceea ce constituie tocmai acea "măreţie a omenirii".
Ca tată a opt copii, apropiindu-mă acum de sfârşitul celei de-a şasea decade de viaţă, am ajuns să percep această pierdere ca fiind cea mai mare ameninţare la adresa credinţei copiilor mei şi să consider eşecul meu, timp de mulţi ani, de a concretiza această antropologie creştină în vieţile lor, cel mai mare regret al meu. Odată cu apariţia inteligenţei artificiale, această ameninţare a crescut exponenţial.
Dezvoltarea rapidă a capacităţilor modelelor lingvistice la scară largă a condus la convingerea larg răspândită că inteligenţa artificială va deveni în cele din urmă conştientă; este (aşa ni se spune) pur şi simplu o chestiune de când se va întâmpla acest lucru. Încă din Grecia antică, conştiinţa a fost considerată un indicator principal al omenirii. Cu toate acestea, aşa cum subliniază Leon al XIV-lea, există caracteristici ale umanităţii - toate inseparabile de experienţa noastră a conştiinţei - pe care inteligenţele artificiale, prin însăşi natura lor, le pot imita în cel mai bun caz, dar nu le posedă niciodată: "Aşa-numitele inteligenţe artificiale nu experimentează, nu posedă un corp, nu experimentează bucuria şi durerea, nu se maturizează în relaţii, nu cunosc din interior sensul iubirii, muncii, prieteniei, responsabilităţii. Nu au nici măcar o conştiinţă morală: nu judecă binele şi răul, nu înţeleg sensul ultim al situaţiilor, nu îşi asumă povara consecinţelor".
A discuta despre posibilitatea ca inteligenţa artificială să devină conştientă înseamnă a pune această întrebare. Însă omenirea şi-a pus această întrebare nu numai de la apariţia inteligenţei artificiale, ci (aş argumenta) de decenii şi chiar secole: care este sursa conştiinţei noastre?
În lumea modernă, în măsura în care se pune această întrebare, răspunsul este aproape întotdeauna prezentat în termeni fizici: aşa cum se presupune că viaţa a apărut din procese chimice aleatorii, conştiinţa este numai o continuare a acestei dezvoltări. Înţelegerea împărtăşită de întreaga umanitate timp de milenii - că conştiinţa precedă materia şi (în funcţie de tradiţia filozofică sau teologică) poate fi chiar sursa acesteia - a fost răsturnată. Faptul că, în sute de ani, oamenii de ştiinţă nu au reuşit să producă viaţă în laborator nu i-a descurajat pe unii susţinători ai inteligenţei artificiale să afirme că, în mod sigur, conştiinţa va apărea din aplicarea unei energii suficiente unui număr suficient de cipuri de siliciu.
Vorbind într-un context uşor diferit (al postumanismului), Sfântul Părinte observă că "şi atunci când aceste ipoteze rămân în mare parte speculative, ele dobândesc relevanţă deoarece modifică imaginaţia colectivă şi, în consecinţă, ghidează alegerile sociale, economice şi politice".
De la mijlocul secolului al XIX-lea (cel puţin), anumiţi gânditori au avertizat asupra pericolelor de a considera omul ca o maşină; dar în imaginaţia populară, această idee a devenit atât de adânc înrădăcinată încât a devenit aproape inconştientă şi a deschis calea către a crede ceea ce ar fi fost literalmente de neconceput (adică imposibil de gândit) în secolele trecute: că maşinile pot deveni mai umane decât suntem noi, deoarece se presupune că sunt perfectibile.
Însă papa întreabă: "Dacă există un «mai mult decât uman» autentic, unde se găseşte? Credinţa creştină răspunde arătând spre o împlinire care nu vine din divinizarea tehnologică, ci din cea adusă de harul lui Dumnezeu primit în Cristos".
Omenirea este decăzută, finită, rănită. Nu suntem perfectibili mecanic, pentru că nu suntem maşini. "În schimb, trebuie să ne amintim că omenirea nu prosperă în pofida limitărilor, ci adesea prin limitări", pentru că suntem ceva mai mare: imagini ale Creatorului nostru, capabile să fie transformate în asemănarea sa prin "Cuvântul care s-a făcut trup şi şi-a aşezat cortul printre noi"; aceasta atâta timp cât suntem dispuşi să recunoaştem şi să acceptăm că suntem limitaţi atât moral, cât şi fizic de păcatul primilor noştri părinţi şi de propriul nostru păcat.
Când eram mic, era ceva obişnuit ca copiilor să li se spună: "Poţi fi orice vrei". Deceniile care au trecut au dezvăluit golul acelui optimism străvechi şi au contribuit la dorinţa de a depăşi limitările pe care Leon al XIV-lea le vede ca fiind unul dintre pericolele dependenţei excesive de inteligenţa artificială. Dar cel mai bun răspuns este să-i învăţăm pe copiii noştri că recunoaşterea limitelor noastre poate fi o poartă către har şi că "în Cristos [...] omul este chemat să fie un colaborator la opera creaţiei".
Dacă următoarea generaţie înţelege acest lucru - dacă îi ajutăm pe copiii noştri să înţeleagă că sistemele de inteligenţă artificială sunt atât de puternice pe cât s-au dovedit a fi nu pentru că suntem maşini, ci pentru că, personal şi colectiv, am creat aceste sisteme prin participarea noastră la viaţa Creatorului nostru - atunci ar putea învăţa să folosească aceste instrumente pentru a exprima acea creativitate spre binele tuturor. Alternativa ar fi probabil o idolatrie a inteligenţei artificiale care "sacrifică demnitatea umană pentru eficienţă" şi, în cele din urmă, o formă de sclavie care îi ridică pe cei care controlează tehnologia inteligenţei artificiale deasupra restului omenirii.
Scott P. Richert
fost editor al "Our Sunday Visitor"
scrie pentru Countermarch.org
(După L'Osservatore Romano, 18 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
