Cateheza de miercuri, 10 decembrie a.c., din Piața San Pietro, a Papei Leon al XIV-lea a fost dedicată Învierii lui Isus ca răspuns ultim la întrebarea cu privire la moartea noastră, înscriindu-se în ciclul catehetic jubiliar intitulat "Isus Cristos speranța noastră".
Observând că misterul morții "a ridicat întotdeauna întrebări profunde în mintea oamenilor", pontiful a subliniat: «De fapt, pare a fi cel mai natural și, în același timp, cel mai nenatural eveniment care există. Este natural pentru că toate ființele vii de pe pământ mor. Este nenatural pentru că dorința de viață și eternitate pe care o simțim pentru noi înșine și pentru cei pe care îi iubim ne face să vedem moartea ca pe o condamnare, ca pe o "contradicție ".»
Cateheza a conținut și considerații antropologige, legate de atitudinea în fața morții în trecut și în prezent, pontiful observând: «Multe popoare antice au dezvoltat ritualuri și obiceiuri legate de cultul morților, pentru a-i însoți și a-i comemora pe cei care se îndreptau spre misterul suprem. Astăzi, însă, există o tendință diferită. Moartea pare a fi un fel de tabu, un eveniment de care trebuie să ne ferim, ceva despre care trebuie să vorbim în șoaptă, pentru a nu ne tulbura sensibilitatea și liniștea sufletească. Acesta este adesea motivul pentru care evităm să vizităm cimitirele, unde cei care au plecat înaintea noastră se odihnesc în așteptarea învierii.
Deci, ce este moartea? Este într-adevăr ultimul cuvânt în viața noastră? Numai ființele umane își pun această întrebare, pentru că numai ele știu că trebuie să moară. Dar conștientizarea acestui lucru nu îi salvează de moarte; dimpotrivă, într-un anumit sens, "îi apasă" în comparație cu toate celelalte creaturi vii. Animalele suferă, desigur, și își dau seama că moartea este aproape, dar nu știu că moartea face parte din destinul lor. Ele nu pun la îndoială sensul, scopul sau rezultatul vieții.»
«Observând acest aspect» – a continuat pontiful – «ar trebui să ne gândim că suntem creaturi paradoxale și nefericite, nu numai pentru că murim, ci și pentru că suntem siguri că acest eveniment va avea loc, chiar dacă nu știm cum sau când. Ne simțim conștienți și, în același timp, neputincioși. Probabil de aici provin represiunea frecventă și evadarea existențială din fața întrebării despre moarte.
Sfântul Alfons Maria de' Liguori, în celebra sa lucrare intitulată Apparecchio alla morte (Pregătirea pentru moarte), reflectează asupra valorii pedagogice a morții, subliniind faptul că aceasta este un mare învățător al vieții. Conștientizarea existenței sale și, mai ales, meditația asupra ei ne învață să alegem ce să facem cu adevărat cu existența noastră. Rugăciunea, înțelegerea a ceea ce este benefic în perspectiva împărăției cerurilor și renunțarea la ceea ce este superfluu și ne leagă de lucrurile efemere sunt secretul unei vieți autentice, conștienți fiind de faptul că trecerea noastră pe pământ ne pregătește pentru eternitate. »
În cateheză, pontiful s-a referit și la multele viziuni antropologice actuale «care promit nemurirea imanentă, teoretizând prelungirea vieții pământești prin intermediul tehnologiei». «Acesta» – a atras atenția pontiful – «este scenariul transumanismului, care își face loc în orizontul provocărilor timpului nostru. Ar putea moartea să fie într-adevăr învinsă de știință? Dar atunci, ar putea știința însăși să ne garanteze că o viață fără moarte este și o viață fericită?
Evenimentul Învierii lui Cristos ne revelează că moartea nu este opusă vieții, ci este parte integrantă a acesteia, ca trecere către viața veșnică. Paștele lui Isus ne oferă o anticipare, în acest timp încă plin de suferințe și încercări, a plenitudinii a ceea ce se va întâmpla după moarte. (...) Cel Înviat ne-a precedat în marea încercare a morții, ieșind victorios datorită puterii Iubirii divine. Astfel, El ne-a pregătit locul odihnei veșnice, casa în care suntem așteptați; El ne-a dăruit plinătatea vieții, unde nu mai există umbre sau contradicții.
Datorită Lui, care a murit și a înviat din dragoste, împreună cu Sfântul Francisc putem numi moartea "sora" noastră. Așteptarea ei cu speranța sigură a Învierii ne ferește de teama de a dispărea pentru totdeauna și ne pregătește pentru bucuria vieții fără sfârșit.»
