Astăzi, când se împlinesc 14 ani de la anunțarea alegerii sale episcopale — moment ce a coincis cu întoarcerea în România după aproape două decenii de formare și misiune în afara țării — atenția Bisericii se îndreaptă firesc spre slujirea noului Arhiepiscop Major în diaspora. Anii petrecuți de Preafericirea Sa Claudiu-Lucian Pop alături de românii plecați peste hotare nu reprezintă doar o etapă biografică, ci un parcurs eclezial în care s-au maturizat sensibilitatea pastorală, viziunea misionară și înțelegerea profundă a vieții credincioșilor aflați departe de casă.
În dinamica recentă a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, itinerariul pastoral al Preafericitului Părinte Claudiu-Lucian Pop reprezintă un exemplu elocvent al slujirii în diaspora. Activitatea sa dintre anii 1991 și 2011 — ani de formare intelectuală și spirituală, dar și de misiune concretă — conturează o veritabilă „teologie a proximității”, în care românii aflați în străinătate au descoperit o Biserică aproape de ei, ancorată în tradiție și atentă la realitățile contemporane.
Pentru actualul Arhiepiscop Major, diaspora rămâne un element constitutiv al propriei identități pastorale. De-a lungul a două decenii, viața și slujirea sa s-au împletit cu destinul românilor răspândiți în lume — în Roma, dar mai ales în Paris. Fiecare etapă a parcursului său — student, formator, preot, rector, episcop — a fost marcată de întâlnirea cu oameni care, trăind într-o altă țară, au găsit în Biserică un reper de continuitate și un loc de comuniune.
Întâlnirea cu diaspora începe încă din primii ani de formare. Plecat la Roma în 1991, pentru studiile universitare, prin binecuvântarea episcopului Vasile Hossu, tânărul seminarist descoperă acolo nu doar centrul catolicității, ci și complexitatea vieții românilor aflați în străinătate: povești ale celor plecați după libertate sau în căutarea unui loc de muncă stabil, familii despărțite de distanță, tineri care își construiesc identitatea într-o cultură nouă, vârstnici purtând nostalgia unei patrii greu de regăsit, români marcați de dificultățile anilor ’90 ori lipsiți uneori de documente, dar și dorul de casă exprimat în nevoia de liturghie în limba română, în formarea copiilor născuți în străinătate sau în instabilitatea locuirii și a locurilor de muncă. Toate aceste realități făceau vizibilă fragilitatea unor comunități aflate în tranziție și așezau studiile sale — filosofia, teologia și apoi doctoratul în spiritualitate — sub semnul misiunii și al responsabilității pastorale.
Anii petrecuți la Paris constituie centrul de gravitație al acestei misiuni. Între 1999 și 2008, Părintele Claudiu slujește într-o comunitate românească plurală, diversă, dinamică: intelectuali, muncitori, studenți, familii tinere și vârstnici singuri, oameni marcați de tranziții personale și profesionale. În fața lor, el exercită un minister dedicat ascultării, organizării, consolidării vieții liturgice și formării comunitare. Ca vicerector și apoi rector al Misiunii Române, sprijină structura pastorală, întărește axa comunitară, dinamizează prezența tinerilor și menține deschis dialogul cu societatea franceză și cu celelalte Biserici.
Sub slujirea sa, capela din Rue Ribera devine un adevărat sanctuar al identității românești și al mângâierii sufletești, un loc în care credincioșii nu doar participă la liturghie, ci își redescoperă limba, tradiția și memoria spirituală. Vitalitatea tot mai accentuată a comunității a făcut, în timp, necesară mutarea celebrărilor duminicale în biserica mai încăpătoare de pe Rue Michel-Ange — un semn al creșterii organice, al coeziunii și al maturizării acestei prezențe pastorale.
Impresiona, în mod particular, capacitatea sa de a trece firesc de la dialogul cu tinerii aflați în dificultate la relațiile instituționale cu autoritățile locale, de la cateheză la vizitele pastorale, de la promovarea tradiției bizantine la întâlnirea cu provocările unei metropole globalizate. Nu era o slujire spectaculoasă, ci una constantă, discretă și fidelă.
Numirea sa, în 2007, ca rector al Colegiului Pontifical „Pio Romeno” confirmă încrederea Bisericii în acest parcurs misionar. Aici devine formator pentru viitorii preoți chemați să slujească atât în România, cât și în diaspora, transmitând o viziune eclezială deschisă universalității și responsabilității față de credincioșii răspândiți în lume.
Ziua în care Papa Benedict al XVI-lea îl anunță ca episcop marchează încheierea misiunii sale directe în diaspora, dar nu și a legăturii interioare cu aceasta. Românii din Paris și din întreaga lume rămân prezenți în rugăciunea și în preocuparea sa pastorală; diaspora nu este un loc „în afara țării”, ci o componentă vie a Bisericii de astăzi, prezentă în fiecare parohie, în fiecare familie cu un fiu plecat, în fiecare inimă aflată în căutare.
Ca Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite, Preafericitul Claudiu rămâne fidel lecției primite în anii de slujire misionară din străinătate: apropierea, dialogul, discernământul spiritual, atenția față de diversitate și grija pentru cei aflați în tranziție sunt indatoriri pastorale ale Bisericii universale. Slujirea în diaspora nu este astfel un capitol încheiat, ci o dimensiune permanentă a identității sale episcopale.
Pentru românii din diaspora, rămâne un păstor care i-a înțeles în profunzime. Pentru Biserica Română Unită, experiența sa reprezintă o resursă providențială. Pentru lumea contemporană, misiunea sa arată că distanța poate fi transfigurată în comuniune, iar împrăștierea poate să devină unitate în Cristos.
ACC
