Scrisoare pastorală
„Chemați la comuniune – uniți în iubire în Familia lui Dumnezeu”
– despre tema noului an bisericesc 2025-2026
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioșilor călugări și călugărițe,
iubiților credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu,
Iubiți frați și surori în Cristos,
La 1 septembrie, Biserica celebrează începutul unui nou an bisericesc, moment care coincide cu debutul Anului Pastoral în Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla. Este un timp de reînnoire și de speranță, în care suntem chemați să ne regăsim rădăcinile credinței și să ne orientăm pașii spre comuniune.
Textul ales pentru a lumina tema acestui nou An Pastoral este preluat din Scrisoarea către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel: „Însă mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu iubire, care este legătura desăvârșirii! Să domnească în inimile voastre pacea lui Cristos la care ați fost chemați ca să fiți un singur trup” (Col 3,14-15). Câteva cuvinte esențiale din acest pasaj pot deveni cărări sigure care ne conduc spre tema centrală a anului: comuniunea.
Mai întâi, Apostolul neamurilor ne amintește că trebuie să ne îmbrăcăm cu iubire. În lumea de astăzi, haina pe care o purtăm ne reprezintă, spune cine suntem, vorbește despre identitatea noastră exterioară și vizuală. În viața spirituală, însă, haina înseamnă mult mai mult: ea exprimă identitatea noastră sufletească, ilustrând ceea ce suntem cu adevărat în ochii Domnului.
Sfânta Evanghelie ne oferă imagini sugestive în acest sens. Orbul care cerșea la marginea drumului, lângă Ierihon, odată ce este vindecat de Isus, își aruncă la o parte haina care îi acoperea trupul (Mc 10,50), semn al unei identități trecute. Vechea identitate a neputinței rămâne în urmă, asemenea hainei lepădate, de care omul vindecat se desprinde pentru a începe o viață nouă. La fel, în parabola nunții, Isus ne arată că „prietenul” găsit fără haină de nuntă este scos afară din sala ospățului (Mt 22,11-13), deoarece participarea la banchetul Împărăției Cerurilor presupune o haină specială, adică o identitate aparte, cea a recunoștinței față de darul lui Dumnezeu, care este specifică celor care au fost mântuiți de Cristos.
Biserica trăiește intens această realitate în celebrarea Botezului. În momentul solemn al cântării „câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați și îmbrăcat”, înțelegem că vechea viață rămâne în urmă, iar cea nouă începe în deplinătatea comuniunii cu Domnul. De aceea, începutul anului bisericesc și pastoral devine o invitație de a ne reîmbrăca în haina iubirii, care este adevărata legătură a desăvârșirii creștine. Numai iubirea poate țese unitatea dintre noi și poate face ca pacea lui Cristos să domnească în inimile noastre. Așa cum Sfântul Pavel ne încredințează, suntem chemați să fim „un singur trup” (Col 3,15): o comunitate vie, în care fiecare găsește loc, sens și lumină.
Noi toți, cei care am primit harul Botezului, suntem îmbrăcați în iubirea lui Cristos, care ne dăruiește o identitate nouă, aceea de fii ai lui Dumnezeu și de membri ai Bisericii. Această haină a iubirii este darul cel mai prețios, dar și responsabilitatea cea mai mare: suntem datori să o păstrăm curată prin faptele noastre, trăind în iubire și rodind în iubire. Fiecare gest de atenție, fiecare cuvânt de încurajare și fiecare act de iertare, în familie, la locul de muncă și în comunitatea parohială, sunt fire care întăresc țesătura acestei haine spirituale. Astfel, sămânța pusă în sufletele noastre în clipa Botezului crește și se dezvoltă, iar noi ne îmbrăcăm tot mai deplin în iubirea lui Cristos.
Această chemare este ilustrată limpede în pilda talanților (Mt 25,14-30) și în pilda celor zece fecioare (Mt 25,1-13). Talanții încredințați slujitorilor nu sunt altceva decât darurile iubirii revărsate de Dumnezeu în inimile noastre. Stăpânul nu cere decât să-i aducem înapoi aceste daruri înmulțite, adică iubirea trăită și împărtășită, faptele bune prin care harul primit devine rod. Dumnezeu ne-a dăruit tuturor posibilitatea de a face binele, iar a nu înmulți acest dar înseamnă a-l ascunde în pământ, asemenea slujitorului leneș. În comunitatea parohială, a înmulți talanții înseamnă să ne implicăm în cateheză, în sprijinirea celor săraci, în vizitarea bolnavilor, în cultivarea spiritului de solidaritate și de comuniune. În același sens, parabola celor zece fecioare vorbește despre uleiul din candele, simbol al iubirii cultivate în timpul vieții. Dacă am trăit în iubire, atunci candelele noastre vor fi pline și luminoase. Uleiul din candele este iubirea concretizată în fapte. A-l avea înseamnă a fi pregătiți pentru întâlnirea cu Domnul. În viața de zi cu zi, acest ulei este adunat prin fidelitatea dovedită în rugăciunea zilnică și în participarea la Sfânta Liturghie, dar și prin răbdare, înțelegere și slujire. O comunitate cu „candelele aprinse” este o comunitate vie, pe care Mirele, Cristos Domnul, o recunoaște și o primește în bucuria Împărăției Sale.
Iubirea este de fapt legătura care ne unește pe toți: pe noi între noi, ca frați și surori ai aceleiași familii spirituale, și pe noi toți cu Cristos, Capul Trupului mistic, care este Biserica. Sfântul Apostol Pavel subliniază limpede acest adevăr atunci când spune: „Voi sunteți trupul lui Cristos și mădulare fiecare în parte” (1Cor 12,27). Tocmai această unitate este chemarea noastră cea mai profundă: să fim un singur trup, în care pacea lui Cristos să domnească în inimile noastre (Col 3,15). Aceasta înseamnă că atunci când unul suferă, toți suferă împreună, iar când unul se bucură, toți se bucură împreună (cf. 1Cor 12,26). Într-o lume marcată de individualism și de diviziuni, Biserica este chemată să fie un semn profetic al comuniunii, o Familie a familiilor, unde domnește iubirea.
Dragi credincioși, de ce am ales comuniunea ca „refren” spiritual al acestui nou An Pastoral?
Înainte de toate, pentru că ea se află în centrul rugăciunii Mântuitorului dinaintea Pătimirilor Sale. Isus se roagă Tatălui pentru ca ucenicii Lui să fie una, precum Tatăl și Fiul sunt una. Este adevărat că aceste cuvinte au o valoare ecumenică profundă, orientându-ne spre unitatea tuturor creștinilor, însă, în momentul acela, Cristos se roagă mai întâi pentru ucenicii Săi apropiați și neseparați, pentru apostoli, astfel încât aceștia să rămână uniți între ei. De aceea, dacă dorim să mergem spre unitatea cu frații creștini despărțiți, trebuie să începem prin a trăi comuniunea concretă între noi: între noi catolicii, între noi greco-catolicii, între credincioșii din Episcopia de Cluj-Gherla. Știm ce avem de făcut, dar suntem chemați să ne verificăm mereu dacă, în lucrurile mari și în cele mici, rămânem o familie, dacă suntem una, asemenea Tatălui și Fiului, uniți și îmbrăcați în iubire.
Pe de altă parte, este suficient să privim la realitatea lumii în care trăim pentru a vedea lipsa acută de comuniune și proliferarea nemăsurată a dezbinării. O vedem în războiul din Ucraina, în conflictele din Orientul Mijlociu sau în alte zeci de războaie despre care, de multe ori, nici măcar nu suntem la curent. Dar nu e nevoie să mergem atât de departe: dezbinarea se arată în familii, în societate, în țară, în Europa. Și, mai profund, o purtăm chiar în noi înșine, din cauza păcatului, a neputințelor și a luptelor noastre interioare. Știm că păcatul ne sfâșie lăuntric, orgoliul și invidia ne dezbină și ne împietresc inimile.
Această priveliște pare dezolantă, dar nu este totul pierdut. Rugăciunea lui Isus ne însoțește: „ca toți să fie una” (In 17,21). Adevărata soluție o găsim în Evanghelia umblării pe mare: atunci când Petru, mergând spre Isus, s-a lăsat copleșit de frica valurilor și a început să se scufunde, Domnul și-a întins imediat mâna și l-a ridicat (Mt 14,28-31). Atâta vreme cât Cristos nu este așezat în centrul vieții noastre, valurile și furtuna ne vor copleși, iar noi ne vom scufunda. Mâna Mântuitorului este însă întinsă tot timpul spre noi, pentru a restabili comuniunea pierdută cu El și dintre noi. De aceea, comuniunea este în primul rând lucrarea Lui, iar Biserica, familia Lui, este locul unde ne prinde de mână prin Cuvânt, prin Sfintele Taine și prin iubirea frățească.
Dragii mei,
Biserica ne oferă o haină pe care numai harul lui Dumnezeu o poate țese. Frumusețea hainei iubirii nu depinde de capriciile vremelnice ale modei iar strălucirea ei nu apune, pentru că izvorăște din veșnicia Cerului, fiind țesută din pacea dăruită de Cristos și brodată cu virtuți. Spre deosebire de orice altă haină, aceasta ne modelează inimile și se vede pe chipurile noastre, în felul în care privim, în tonul cuvintelor și mai ales în modul în care trăim. Când iubirea lui Cristos devine îmbrăcămintea noastră zilnică, pacea Sa coboară în noi și ne ține împreună chiar și atunci când vânturile lumii cresc și valurile se ridică.
Ne este de mare folos pilda sfinților și a martirilor noștri, între care strălucește Fericitul Cardinal Iuliu Hossu. În acest context, Anul Iuliu Hossu ne lasă o moștenire prețioasă: puterea comuniunii cu Cristos, care biruie moartea; puterea comuniunii cu Biserica adevărată, care dă adevărata speranță; puterea comuniunii cu credincioșii de dincolo de zidurile unei temnițe, care împlinește iubirea.
Să îl privim așadar pe Fericitul Iuliu Hossu nu numai ca un personaj ilustru al istoriei bisericești și naționale, ci ca pe un frate care merge alături de noi și se roagă pentru noi, călăuzindu-ne pașii în furtunile vieții și învățându-ne să avem privirea întotdeauna îndreptată spre Isus. Atunci când vom fi asaltați de încercări, să ne amintim că el a străbătut furtuna prigoanei și ne-a încredințat, în Testamentul iubirii sale: „Corabia Bisericii este izbită de valurile urii, ale pizmei și ale răutății, de valurile întunericului, se leagănă dar nu se scufundă, pentru că Domnul privește […] cerându-ne și nouă să nu ne temem, să avem credință, să nu ne îndoim; în ceasul pe care El îl știe, va porunci mării și se va liniști, jertfele vor fi închinate Lui, răsplata nu va pieri”.
Aceste cuvinte sunt o profeție împlinită și ne ating în mod direct: Biserica noastră a fost încercată, dar nu s-a scufundat, fiindcă nu noi o ținem, ci Cristos. El este la cârmă și El ne cheamă să nu ne temem. Prin urmare, dacă am vrea să rezumăm moștenirea lui Iuliu Hossu, ar trebui să spunem că credința trăită în comuniunea iubirii lui Cristos și a Bisericii Sale aduce adevărata viață și speranță! Într-adevăr, nu există furtună care să scufunde Biserica și nu există jertfă prea mare pentru a rămâne uniți în iubirea lui Cristos.
Maria, Maica Sfântă, ne însoțește neîncetat pe cale și avem convingerea că Inima ei Neprihănită va triumfa la sfârșit. Chipul ei este icoana desăvârșită a comuniunii, deoarece în ea, cerul și pământul s-au reunit. Ea țese între oameni legături de pace și, lângă cruce, l-a luat pe Ioan ca fiu, iar Ioan a primit-o ca mamă, inaugurând familia celor răscumpărați. Să o primim și noi ca Mamă, să-i încredințăm încercările noastre, să o lăsăm să ne învețe generozitatea slujirii și delicatețea inimii. Sub mantia ei ocrotitoare, haina iubirii se păstrează mai curată, iar pacea lui Cristos prinde rădăcini adânci.
Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria și a Fericitului Cardinal Iuliu Hossu, Îl rog pe Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi împreună în iubire, în pace și în comuniunea Familiei lui Dumnezeu.
Cu arhierească binecuvântare,
† Claudiu
Episcop de Cluj-Gherla
