Discursul ţinut de Drd. Ioana Gruiţă-Savu la Vernisajul Expoziţiei de pictură „Octavian Smigelschi – între tradiţie şi inovaţie” care a avut loc sala mare a noului sediu al Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea.
Folosind acest titlu pentru evenimentul de astăzi, Alexandru Chituţă mi-a făcut o onoare, deoarece astfel se intitulează şi articolul meu publicat în albumul omagial pe care îl lansăm astăzi, dar m-a şi responsabilizat, obligându-mă la a sintetiza în câteva cuvinte această dualitate a creaţiei lui Octavian Smigelschi. Contribuţia sa la modernizarea picturii româneşti din Transilvania a fost una majoră, el fiind puntea de legătură între noile curente apărute în Centrul şi Vestul Europei şi arta provincială practicată în Transilvania la începutul secolului XX.
O analiză a personalităţii sale, a formaţiei sale şi a parcursului său artistic reflectă faptul că acesta a fost un “cetăţean al Europei” avant la lettre. Pictorul era de origine polonezo-macedoneană, născut în Transilvania, parte a Imperiului Austro-Ungar. A studiat la Sibiu şi la Budapesta, a predat artele în Slovacia şi mai apoi la Dumbrăveni. A călătorit în Imperiu, dar şi în afara lui, a locuit şi a creat o perioadă mai lungă de timp în Italia. Vorbea fluent patru limbi (româna, maghiara, germana şi italiana), era un ingenios inventator, brevetând tehnica de lucru în marmură de ciment colorat la Roma, în anul 1911, pentru a o aplica într-un proiect budapestan. Era o personalitate complexă, cu o cultură vastă, conştient şi în acelaşi timp responsabil de rolul său în arta şi în viaţa culturală a românilor din Transilvania. Valeriu Branişte, membrii familiei Hossu-Longin, Arthur Coulin, Ştefan Groh, Carl Dörschlag, Alexandru Vlahuţă, Ion Agârbiceanu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Nicolae Iorga, Octavian Tăslăuanu, Alexandru Ciura au fost doar o parte dintre cunoscuţii şi corespondenţii săi apropiaţi.
„Lăsământul artistic” a lui Smigelschi, datând din perioada 1886 – 1912, însumează un număr de douăzeci de iconostase realizate pentru diverse edificii religioase din Transilvania, cinci proiecte de pictură monumentală şi peste 600 de lucrări, studii de compoziţie, schiţe, crochiuri, eboşe în care a abordat diferite genuri artistice precum portretistica, peisajul şi scenele de gen, aflate în colecţii muzeale şi în colecţii private.
Pentru a surprinde vasta cariera a artistului ardelean am pregătit o biografie în care mi-am propus să evidenţiez momentele cheie din parcursul său artistic şi să punctez elementele de noutate pe care le-au adus prin lucrările sale, insistând asupra artei religioase, care este cel mai bine reprezentată în această expoziţie şi care de altfel l-a consacrat în rândul artiştilor transilvăneni ai sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutului de secol XX.
Octavian Smigelschi s-a născut la Ludoş (judeţul Sibiu), la 21 martie 1866. Şi-a început studiile la Gimnaziul Superior de Stat din Sibiu în anul 1880, iar în paralel a urmat cursurile de desen, cu pictorul german Carl Dörlschlag. A primit o bursă de stat la Şcoala regală de profesori de desen din Budapesta unde a studiat cu celebrul pictor maghiar Székely Bertlan, care şi-a pus amprenta asupra carierei sale artistice, pregătindu-l temeinic în tainele picturii monumentale. În anul 1886 a realizat prima călătorie la München, sub îndrumarea profesorului Gróh István, luând contact cu arta modernă practicată în vestul-europei, sub impactul căreia avea să înceapă şi primele încercări în zona picturii simboliste. Strădaniile sale au fost răsplătite printr-o serie de premii la Budapesta, care au fost anunţate, cu multă mândrie, în anul 1887 tocmai în Revista “Familia” de la Oradea a lui Iosif Vulcan.
S-a lansat public în anul 1890 cu o primă expoziţie organizată la Sibiu, alături de Fritz Schulerus şi Robert Wellman, în care prezenta publicului ardelean peisaje în acuarelă. În anii 1890-1891 a lucrat ca de profesor de desen în oraşul Şeminţ (Slovacia) şi şi-a continuat studiul în tainele artei printr-o serie de călătorii, realizate pe speze proprii, la Viena, München şi Dresda, convins fiind că pregătirea sa nu s-a încheiat odată cu absolvirea şcolii. În anul 1896 pictorul anunţa în presă că primeşte comenzi pentru iconostase şi pictură murală. Astfel debutează în pictura religioasă cu prima sa comandă pentru pictarea iconostasului bisericii Adormirea Maicii Domnului din Drăguş (judeţul Braşov). În anii 1898-1899 a pictat iconostasul şi amvonul bisericii unite Sfântul Dumitru din Ilva Mare (judeţul Bistriţa-Năsăud) şi şi-a continuat pregătirea la Veneţia, Ravenna şi Florenţa. Odată cu aceste călătorii se remarcă şi primele influenţe pe care le primeşte din zona artei bizantine. În perioada 1900-1901 a pictat iconostasul pentru biserica din Sâncel (judeţul Alba) şi pentru biserica din Vereşmort actualul Roşiori (judeţul. Satu Mare).
Momentul de răscruce în cariera sa are loc odată cu lansarea proiectului pentru pictarea Catedralei Sfânta Treime din Blaj. Cartoanele realizate pentru decorarea bisericii au fost expuse într-o serie de trei expoziţii pe întreg parcursul anului 1903 la Blaj, Sibiu şi Budapesta. Smigelschi propusese un program complex, fundamentat pe o pregătire teoretică şi pe studiu individual, în Italia. Ecourile din presă nu au întârziat să apară, dări de seamă elogioase au fost publicate de importante cotidiene ardelene şi budapestane. Ziarul “Unirea”, care apărea la Blaj anticipa implicarea lui în pictarea Catedralei Mitropolitane din Sibiu, în timp ce Revista “Drapelul de Lugoj” prezenta pe larg evenimentul, redând conţinutul catalogului expoziţiei şi concluzionând că evenimentul trezeşte “mândria naţională”. Cea mai amplă prezentare i-o dedică ziarul “Luceafărul”, care reproduce, pe lângă catalog şi o parte a discursului de deschidere al expoziţiei susţinut de Dr. Ioan Raţiu, profesor la Seminarul teologic şi la Gimnaziul superior din Blaj dar şi ziarul maghiar “Művészet”, unde criticul de artă Lyka Károly apreciază reuşita adaptarea a stilului bizantin.
Momentul era unul crucial pentru pictura religioasă din Transilvania, construirea unor edificii noi sau repictarea unora mai vechi erau prilejul dezbaterilor publice în care se lua în discuţie problema realizării unei arte monumentale cu caracter naţional. Decorarea acestor edificii însemna pentru românii ardeleni un manifest de autonomie culturală, o expresie a specificului naţional, care contribuia activ la cultivarea propriilor valori etnice.
Octavian Smigelschi a fost cel care a intuit cel mai bine necesitatea formulării unei picturi religioase noi, dezvoltând un program teoretic şi practic prin care să rezolve aceste probleme şi să ofere comunităţii româneşti o pictură adaptată principiilor moderne, cât şi necesităţilor de ordin spiritual şi tradiţional. Rezultatele demersurilor sale au fost privite cu admiraţie, au fost promovate, dar au fost şi criticate. Singura constantă în aprecierile legate de pictura sa religioasă a fost sublinierea laturii inedite a concepţiei artistice, capacitatea sa de a sintetiza, de a adapta şi de a combina cunoştinţele academice dobândite la Budapesta cu propriile cercetări şi cu noile tendinţe din arta europeană a momentului, pentru a oferi un produs artistic adaptat realităţilor româneşti din Transilvania începutului de secol XX.
Odată cu proiectul blăjean Smigelschi s-a întors la arta primilor creştini, a reinterpretat şi a sintetizat în scenele sale iconografice decoraţia celor mai importante edificii ale artei bizantine, până în secolul al X-lea: mozaicurile de la Hagia Sofia din Istanbul (Constantinopol) şi cea a monumentelor celebre din Roma, precum Mausoleul Santa Constanza, Santa Maria in Trastevere, Santa Pudenziana, San Giovanni in Laterano, Santa Maria Maggiore, Santi Cosma e Damiano şi Santa Prassede, dar şi a monumentelor Ravennate precum Mausoleul Gallei Placidia, Baptisteriul de la Ravenna şi bazilicile San Apollinare în Classe şi San Apollinare Nuovo. Acestea au fost însoţite de un decor variat, inspirat atât de mozaicurile mai sus menţionate cât şi de elemente preluate de pe obiecte istorice aflate în colecţii muzeale cunoscute precum Dalmatica lui Carol cel Mare aflată în colecţia Vaticanului, sau tronul lui Maximian de la Ravenna.
El considera că pictura bisericească trebuia să subsumeze principiile decorativismului, care rezidau în conţinutul spiritual al imaginii, prin esenţializarea şi abstractizarea formelor care să transmită un mesaj unitar, profund solemn dar şi simbolic.
Impactul cartoanelor pentru catedrala unită din Blaj a dus la noi comenzi în zona picturii religioase, în anul 1904 artistul a realizat pictura iconostasului din Poiana, Sf. Josef (jud. Bistriţa-Năsăud) şi a iconostasului bisericii din Petroşani (jud. Hunedoara). Dar cea mai importantă comandă a fost pictura iconostasului, a cupolei şi a pandantivilor pentru Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Un punct pe agenda sa de lucru, înainte de executarea proiectului sibian, a fost şi documentarea principalelor monumente din Regat, astfel că artistul a cercetat pictura religioasă de la Horezu, Curtea de Argeş, Snagov, Sinaia, Iaşi, Moldoviţa, Suceava, Suceviţa, Putna, Rădăuţi, Humor, Voroneţ, Cernăuţi, Tismana, Cozia şi Turnu.
În cazul picturii de la Sibiu, Smigelschi se îndepărtează de proiectul blăjean, fiind obligat să renunţe la o parte din ideile sale şi să facă un compromis prin acceptarea cerinţelor contractuale impuse de Consistoriul arhidiecezan. Cea mai mare schimbare a fost înlocuirea motivelor decorative de origine bizantină cu motive inspirate din ţesăturile româneşti, care trebuiau să asigure nota naţională, atât de căutată în perioadă, dar şi redarea anatomică corectă, în spiritul renaşterii şi renunţarea la figurile hieratice folosite în proiectul său anterior.
În anii imediat următori a pictat iconostasul de la Rodna Nouă (Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud) şi a realizat ilustraţia pentru volumul “Liturghii”, tipărit la Blaj, sub patronajul mitropolitului Victor Mihaly de Apşa.
În anul 1906 a realizat lucrarea “Tripticul Naţional” (aflată acum în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş - Baia Mare ), pentru care a primit premiul al II-lea la un concurs naţional realizat cu prilejul sărbătorilor jubiliare din România, pentru un tablou care trebuia să reprezinte trecutul, prezentul şi viitorul neamului românesc. Tot în această perioadă a pictat iconostase pentru bisericile din Romuli (jud. Bistriţa-Năsăud), Racoviţa (jud. Sibiu), Şanţ (judeţul Bistriţa Năsăud), Timişoara Fabrică (jud. Timiş) şi a început iconostasul pentru biserica din Lunca Ilvei (jud. Bistriţa Năsăud) şi decoraţia bisericii de la Ciacova (judeţul Timiş).
Un nou moment de cotitură în cariera sa a venit în anul 1908 când participând la expoziţia de artă bisericească a Societăţii artei industriale maghiare, deschisă la Budapesta a fost recompensat cu premiul episcopului Fraknói, adică o bursă la Roma şi comanda pentru pictarea capelei pentru Colegiul Rákóczi din Budapesta.
În perioada următoare artistul a finalizat iconostasul de la Măgura Ilvei (judeţul Bistriţa-Năsăud), iar în anul 1909 a pictat interiorul şi iconostasul bisericii din Rădeşti (judeţul Alba), o lucrare comandată de Episcopul de Oradea, Demetriu Radu. Monumentul de la Rădeşti ar fi putut să fie încoronarea activităţii sale în domeniul picturii de biserică, dacă nu ar fi intervenit atacul de inimă, care l-a împiedicat să realizeze integral lucrarea. Pictura de la Rădeşti este o lucrare profund modernistă, urmând principiile decorative ale “Artei 1900” prin abstractizarea şi stilizarea formelor şi a motivelor decorative, unde artistul se întoarce în fapt la principiile formulate pentru proiectul blăjean. La Rădeşti a încercat realizarea unei opere de artă complete, pe lângă decoraţia murală şi a iconostasului întocmind şi proiectul pentru decoraţia vitrajelor, cu motive inspirate din arta tradiţională românească.
Începând cu anul 1910 s-a stabilit la Roma unde a elaborat proiectul pentru capela colegiului Rákóczi şi a dat frâu liber laturii sale experimentale, încercând să aducă o contribuţie personală la dezvoltarea mijloacelor alternative de creaţie, prin două tehnici de lucru: marmura de ciment colorat şi mozaicul în pastă de sticlă. Într-o adresă către Banca Albina, prin care cerea un împrumut pentru brevetarea şi implementarea celor două metode de lucru, plin de speranţă mărturisea că invenţiile sale ar putea avea o influenţa asupra artei la nivel mondial. Din păcate acest avânt creator a fost curmat de un atac de cord, artistul murind la Budapesta, la 10 noiembrie 1912.
Pe bună dreptate Smigelschi a fost considerat un pictor de biserici, pentru că după cum se poate constata din prezentarea biografică, acestea au fost cele mai numeroase proiecte ale sale. În acest domeniu el a creat o operă modernă, care se înscrie foarte bine în canoanele estetice promovate în întreaga Europă, la începutul secolului XX.
Însă, preocupările lui au depăşit zona picturii religioase, extinzându-se spre o artă modernistă, novatoare, iar gustul său aplecat spre decorativism se regăseşte şi în seriile de lucrări alegorice “Hora ielelor”, “Primăvara”, “Cvartetul” şi “Îngerul morţii”, care au o tematică inspirată din mitologie şi folclor. Acestea se îndepărtează de realism şi reflectă interesul artistului pentru ritm, compoziţie, linie, culoare şi textură, înscriindu-se cu uşurinţă în zona simbolismului.
Valoarea operei lui Octavian Smigelschi nu poate fi contestată, creaţiile sale au fost apreciate de contemporani, dovadă fiind sutele de articole de presă care i-au fost dedicate, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea. Mai mult, faptul că a fost considerat un punct de reper pentru arta modernă transilvăneană este certificat de eforturile contemporanilor de a achiziţiona, printr-o colectă publică, lăsământul său artistic, care a fost expus într-o expoziţie permanentă, prima dedicată unui artist român transilvănean, în Muzeul Central al ASTREI, de la Sibiu. De altfel, cea mai mare parte a lucrărilor sale sunt găzduite acum de instituţii de cultură prestigioase precum Muzeului Naţional Brukenthal, Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Muzeului de Arta al României, Galeria Naţională din Budapesta, sau cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei din Bucureşti.
Odată cu legea cultelor, introdusă în anul 1948, care a pus într-un con de umbră comunitatea greco-catolică din Transilvania, artistul a lipsit din atenţia publică pentru o lungă perioadă de timp. Din fericire istoricii de artă Virgil Vătăşianu şi mai apoi Coriolan Petranu şi Gheorghe Oprescu puseseră în anii `40 bazele celor mai importante studii cu caracter monografic care au conturat creaţia artistului, muncă continuată de Nicolae Sabău, Gheorghe Vida, Negoiţă Lăptoiu, Cornel Tatai-Baltă, Gheorghe Mândrescu, Matits Ferenc, Iulia Mesea şi mai nou Terdik Szilveszter, Alexandru Chituţă şi subsemnata.
Toate aceste demersuri, precum şi evenimentul din această seara, au avut şi au ca scop restituirea operei lui Smigelschi şi marcarea locului său binemeritat în contextul picturii moderne româneşti, unde a asigurat rolul de liant între vechi şi nou, între tradiţie şi inovaţie, marcând începuturile picturii moderne în Transilvania.
Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca
Muzeograf,
Drd. Ioana Gruiţă-Savu
Sursa:www.egco.ro
