Cu un an înainte de moartea sa, în timpul invaziei vandale în Africa din 429, Augustin a fost solicitat să se ocupe în mod expres de angajarea socială a creştinului faţă de pace. Pentru a evalua pe deplin această mărturie, trebuie luaţi în considerare doi factori: intervenţia sa a avut loc înainte de invazia vandalică în Africa, reprezentând astfel tradiţia creştină cu privirea gândirea despre război şi nu numai o exprimare nobilă a sufletului său; faţă de Origene, el reprezintă creştinismul reconciliat cu Imperiul, când creştinii, la fel ca alţi cetăţeni, participau acum şi la viaţa militară a instituţiilor Imperiului roman.
Episcopul de Hipona - cu ocazia unui dezacord apărut între asesorul din Africa, comes-ul Bonifaciu, şi curtea imperială din Ravenna - a examinat atitudinea pe care creştinul ar trebui să o adopte: cu privire la responsabilităţile liderilor militari şi ale soldaţilor în participarea sau neparticiparea la război; cu privire la eforturile de pace care trebuie duse înainte în ajunul unui război; cu privire la modul de înţelegere a păcii în timp de pace [Corespondenţa legată de acest dezacord (Scrisorile 220, 229, 230, 231) trebuie datată înainte de invazia vandalilor în Africa din 429; cf. în «Augustinianum» 14, 1974, paginile 363-367].
Sfântul Augustin, pentru creştin, distinge posibilitatea ca el să urmeze normele lumii şi legea Domnului, ale căror exigenţe sunt să nu ucizi oamenii, să nu se participe la războaie şi să se caute pacea chiar şi în războaie. Adresându-se unui creştin care îi punea întrebări în iminenţa războiului, el a răspuns: "Dacă îmi ceri un sfat [...] conform legii lui Dumnezeu, ştiu perfect ce trebuie să-ţi spun. Soldaţii lui Cristos luptă nu pentru a ucide oamenii, ci pentru a învinge principii, puterile şi duhurile răului (Epistola 220, 9) [...]; îndatoririle conjugale, însă, nu te împiedică [...] să cauţi pacea chiar şi în războaie, dacă ar fi necesar să iei parte la ele" (Epistola 220, 12).
Contelui Darius, trimisul curţii de la Ravenna în Africa, i-a explicat: "Cel mai mare titlu de glorie (pentru un conducător militar) este să ucidă războiul cu vorbe (negocierea, tratativele, în latină bella nu bello sed verbo conterere) mai degrabă decât să ucidă oameni cu sabia şi să încerce să menţină pacea cu pacea şi nu cu războiul. Cu siguranţă, chiar şi cei care luptă, dacă sunt buni, caută fără îndoială pacea, dar cu preţul sângelui. Tu, dimpotrivă, ai fost trimis tocmai pentru a împiedica pe cineva să încerce să verse sângele cuiva. În timp ce alţii, aşadar, cedează unei eventualităţi inevitabile, tu ai o misiune de invidiat" (Epistola 229, 2). Răspunsul contelui Darius către Augustin ne oferă alte elemente pentru promovarea păcii din partea unui creştin: "Tu - spune el, adresându-se episcopului de Hipona - după Dumnezeu Mântuitorul, eşti mântuitorul meu. Dumnezeu să-mi dea să răspund la părerea pe care o ai despre mine. Tu afirmi că eu ucid războiul cu forţa cuvântului (= tratativa). În acest moment, mintea mea a ieşit, ca să spunem aşa, din întunericul gândurilor sale. De fapt, dacă nu am reuşit să stingem războiul, cel puţin l-am amânat şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, suveranul a toate, nenorocirile au fost atenuate" (Epistola 230, 2-3).
Poziţia lui Augustin, la un an după moartea sa, capătă o semnificaţie şi mai mare având în vedere că el aparţinea fazei istorice a "timpurilor creştine", când credinţa nu numai că se străduia să anime structurile umane, ci încerca şi să le califice ca atare, şi anume creştine. Întrebarea, pusă de Tertulian la începutul secolului al III-lea ("Dacă serviciul militar este întru toate compatibil cu a fi creştin", De corona, 11), nu se mai punea în timpul lui Augustin. Dimpotrivă, interdicţiile din traditio apostolica de a nu permite soldatului creştin să ucidă, judecătorului să condamne la moarte şi unui catecumen să se înroleze în armată, fuseseră reelaborate în Constitutiones apostolicae, cerând soldatului numai să fie mulţumit cu solda sa şi să nu acţioneze în mod nedrept. S-a ajuns şi la sancţiuni canonice împotriva obiectorilor de conştiinţă. Conciliul din Arles din 314, canonul 3, de exemplu, sancţiona excomunicarea pentru dezertori: "Cei care nu se înrolează în timp de pace să se abţină de la împărtăşanie" (în Mansi II, 471).
Totuşi, începând cu Origene, mulţi creştini, "mentalizaţi" pe ideea drumului unitar a omenirii către o credinţă comună, au creat noi perspective istoriografice asupra necesităţii războiului, care au influenţat însăşi evaluarea invaziilor barbare. Acestea trebuiau judecate nu numai la nivelul unei pagube suferite, ci şi ca posibilitate de a face cunoscută credinţa creştină (idee prezentă, de exemplu, în filigran în Istorii ale spaniolului Orosius, scrise la sugestia lui Augustin). Eforturi practice de mediere pentru întâlnirea dintre popoare vechi şi noi au caracterizat figura sfântului pelerin (însoţea popoarele invadatoare, mediind umanitate între ele şi cei invadaţi; iar Sfântul Severin din Noric, lângă Salzburgul de astăzi, este înmormântat în Frattamaggiore, lângă Napoli).
Pentru creştin, conform lui Augustin, pacea este un bun al inimii (Predica 357, 2) al cărui autor şi fondator este Cristos (Predica 358, 6). A o iubi înseamnă a o poseda deja. Ea, asemenea miracolului înmulţirii pâinilor, creşte proporţional cu cei care o posedă (Predica 357, 1-3). Cine o iubeşte cu adevărat îi iubeşte şi pe duşmanii păcii (ibidem, 1), răspunzând paşnic celor care vor să se certe (ibidem, 4), şi este adevărată şi veşnică atunci când devenim copii ai lui Dumnezeu (Predica 347, 1). Cine îl numeşte pe Dumnezeu cu un singur glas cu numele de "Tată", dă angajarea sa pentru o singură pace (Predica 357, 4) şi, pentru pacea lui Cristos, angajează şi propria onoare (Predica 354, 4). Pacea nu suferă dezbinare şi - porunceşte Augustin - trebuie să vorbim întotdeauna despre ea ca despre caritate (Predica 358, 1).
Vittorino Grossi,
fost preşedinte al Institutului Patristic Pontifical "Augustinianum" şi director al revistei academice a institutului
(După L'Osservatore Romano, 14 iulie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
