Au început duminică, 9 martie a.c., în Cetatea Vaticanului, Exercițiile spirituale pentru Sfântul Părinte și Curia Romană. Cu două meditații pe zi, predicatorul Casei Pontificale, preotul italian capucin Roberto Pasolini, va prezenta până vineri, 14 martie a.c., o temă generală care se inspiră din actualul Jubileu: ”Speranța vieții veșnice”.
Prima meditație a fost prezentată în seara de duminică, 9 martie a.c., la ora Romei 17.00, fiind urmărită în direct de papa Francisc, care se află la spitalul ”A. Gemelli”, cu ajutorul unei conexiuni video. Tema primei meditații, ”Sfârșitul va fi începutul”, aduce în prim plan credința Bisericii care, întemeiată fiind pe învierea lui Cristos, a transmis lumii speranța unei vieți care merge dincolo de barierele morții. Promisiunea unei astfel de vieți, a remarcat predicatorul, a devenit, cu trecerea timpului, nu atât contestată, cât mai degrabă ignorată. Actualul Jubileu al speranței constituie o prețioasă ocazie de a redescoperi valoarea și frumusețea vieții veșnice.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, un rezumat al primei meditații, prezentată duminică, 9 martie 2025, la ora 17.00, în Aula Paul al VI-lea.
Speranța vieții veșnice
Exercițiile spirituale din 2025 ale Sfântului Părinte și Curiei Romane
1. Sfârșitul va fi începutul
(Duminică, 9 martie 2025, ora 17.00)
Credința Bisericii, întemeiată pe învierea lui Cristos, a oferit întotdeauna lumii speranța unei vieți dincolo de moarte. Cu timpul, însă, această promisiune a devenit neclară și astăzi este nu atât contestată, cât ignorată. În fața acestei indiferențe, credincioșii sunt chemați să redescopere valoarea și frumusețea vieții veșnice, să îi redea sensul autentic. Această sarcină este și mai urgentă în acest an sfânt al Jubileului și în momentul de profundă suferință prin care trece Sfântul Părinte.
Parcursul de exerciții spirituale pe tema vieții veșnice pe care dorim să îl întreprindem își găsește fundamentul în revelația creștină. Îl începem prin a extrage câteva formulări sumare din Catehismul Bisericii Catolice (CBC), care oferă un rezumat accesibil al gândirii teologice. CBC prezintă moartea nu ca un sfârșit, ci ca o trecere spre viața veșnică, în comuniune cu Cristos. Acest concept își are rădăcinile în Scrisoarea către Romani, unde Sfântul Pavel afirmă că, prin botez, suntem uniți cu moartea și învierea lui Cristos, având astfel acces la o viață nouă.
Moartea, conform Catehismului, este momentul în care se face judecata particulară, evaluând primirea sau respingerea harului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mântuirea nu este rezervată doar celor care l-au cunoscut în mod formal pe Cristos: Conciliul Vatican II recunoaște că cei care își urmează conștiința într-o căutare sinceră a lui Dumnezeu pot avea acces la viața veșnică. CBC subliniază că judecata finală nu se bazează pe simple acte exterioare, ci pe iubirea trăită, reluând gândul Sfântului Ioan al Crucii: „În seara vieții, vom fi judecați cu privire la iubire”.
Destinul ultim al omului este împărțit în trei posibilități: raiul, osânda veșnică (iadul) și purificarea finală (purgatoriul). Paradisul reprezintă realizarea deplină a ființei umane, o comuniune eternă cu Cristos în care fiecare persoană își găsește adevărata identitate. Iadul, pe de altă parte, este descris ca separarea definitivă de Dumnezeu, dar Biserica nu a afirmat niciodată cu certitudine că cineva este condamnat în iad. Purgatoriul, în sfârșit, este văzut ca un proces de purificare pentru cei care, deși se află în harul lui Dumnezeu, nu sunt încă pregătiți pentru cer. Și poate chiar în acest ultim „destin” găsim originalitatea revelației creștine. Posibilitatea unui ultim „moment” de purificare este oportunitatea de a se relaționa până la capăt cu iubirea infinită a lui Dumnezeu.
Reflecția Bisericii despre eternitatea vieții nu este menită să genereze teamă, ci să nutrească speranța, subliniind că destinul nostru depinde de libertatea cu care alegem să trăim în iubire. Adevărata purificare nu constă în a deveni desăvârșiți, ci în a ne accepta pe deplin pe noi înșine în lumina iubirii lui Dumnezeu, depășind iluzia de a trebui să fim „altceva” pentru a merita mântuirea.
Deseori suntem obsedați de nevoia de a fi desăvârșiți, însă Evanghelia ne învață că adevărata „imperfecțiune” nu este fragilitatea, ci lipsa de iubire. Purgatoriul poate fi văzut ca ultima șansă de a ne elibera de teama de a nu fi îndeajuns, de a accepta cu seninătate ceea ce suntem, făcând din aceasta un loc de relație și de comuniune cu ceilalți. Purgatoriul poate fi înțeles ca „momentul” în care, în sfârșit, încetăm să mai vrem să îi dovedim ceva lui Dumnezeu și ne lăsăm pur și simplu iubiți. Prin urmare, veșnicia nu este doar un premiu viitor, ci o realitate care începe aici, în măsura în care învățăm să trăim în iubire și comuniune cu Cristos. În cele din urmă, destinul nostru nu este scris în frică, ci în speranță. Moartea nu este o înfrângere, ci momentul în care vom vedea în sfârșit fața lui Dumnezeu și vom descoperi că sfârșitul... era doar începutul.
