Miercuri, 5 februarie a.c., papa Francisc a continuat seria de cateheze dedicate lui ”Isus Cristos, speranța noastră”. ”Vizita la verișoara Mariei, Elisabeta” și cântarea ”Magnificat”, au fost în centrul catehezei de miercuri. Spunând că este ”foarte răcit”, papa i-a cerut preotului Pierluigi Giroli, din cadrul Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun, să dea citire alocuțiunii sale.
”Vreau să îmi cer scuze pentru că, din cauza acestei răceli puternice, îmi este greu să vorbesc. Și pentru aceasta, l-am rugat pe confratele meu să citească cateheza”, a spus papa Francisc miercuri, 5 februarie a.c., continuând seria de cateheze dedicate lui ”Isus Cristos, speranța noastră”. ”Vizita la verișoara Mariei, Elisabeta” și cântarea ”Magnificat”, au fost în centrul catehezei de miercuri. Pontiful i-a cerut preotului Pierluigi Giroli, din cadrul Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun, să dea citire alocuțiunii sale.
Redăm în cele ce urmează, în traducerea noastră de lucru, alocuțiunea Sfântului Părinte, citită de preotul Pierluigi Giroli:
Dragi frați și surori,
Astăzi contemplăm frumusețea lui Isus Cristos, speranța noastră, în misterul Vizitei. Fecioara Maria o vizitează pe Sfânta Elisabeta; dar mai ales Isus, în pântecele mamei sale, este cel care își vizitează poporul (cf. Lc 1,68), așa cum spune Zaharia în imnul său de laudă.
După uimirea și mirarea în legătură cu ceea ce i-a fost anunțat de către Înger, Maria s-a ridicat și a pornit la drum, la fel ca toți cei chemați în Biblie, pentru că ”singurul act prin care omul poate corespunde lui Dumnezeu care se revelează este acela al disponibilității nelimitate” (H.U. VON BALTHASAR, Vocation, Roma 2002, 29). Această tânără, fiică a lui Israel, nu alege să se protejeze de lume, nu se teme de pericolele și judecățile celorlalți, ci iese în întâmpinarea lor.
Când cineva se simte iubit, simte o forță care pune iubirea în mișcare; așa cum spune apostolul Paul, ”iubirea lui Cristos ne constrânge” (2 Cor 5,14), ne împinge, ne mișcă. Maria simte imboldul iubirii și merge să ajute o femeie care îi este rudă, înaintată în vârstă care, după o lungă așteptare, întâmpină o sarcină nesperată, greu de gestionat la vârsta ei. Dar Fecioara merge la Elisabeta pentru a-i împărtăși credința ei în Dumnezeul imposibilului și speranța ei în împlinirea promisiunilor Sale.
Întâlnirea dintre cele două femei produce un impact surprinzător: vocea ”plină de har” cu care o salută pe Elisabeta provoacă profeția în copilul pe care femeia în vârstă îl poartă în pântece și stârnește în ea o dublă binecuvântare: ”Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău!”. Și, de asemenea, o fericire: ”Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (v. 45).
În fața recunoașterii identității mesianice a Fiului său și a misiunii sale de mamă, Maria nu vorbește despre ea, ci despre Dumnezeu și înalță o laudă plină de credință, speranță și bucurie, o cântare care răsună în fiecare zi în Biserică în timpul rugăciunii Vesperelor: Magnificat (Lc 1,46-55).
Această laudă a lui Dumnezeu Mântuitorul, izvorâtă din inima umilei sale slujitoare, este un memorial solemn care sintetizează și împlinește rugăciunea lui Israel. Ea este împletită cu rezonanțe biblice, semn că Maria nu vrea să cânte ”în afara corului”, ci vrea să rezoneze cu înaintașii, exaltându-și compasiunea pentru cei umili, aceia mai mici pe care Isus, în predica sa, îi va declara ”fericiți” (cf. Mt 5,1-12).
Prezența dominantă a motivului pascal face din Magnificat și un cântec al răscumpărării, care are drept fundal amintirea eliberării lui Israel din Egipt. Verbele sunt toate la timpul trecut, impregnate de o memorie a iubirii care aprinde prezentul de credință și luminează viitorul cu speranță: Maria cântă harul trecutului, dar este femeia prezentului care poartă viitorul în pântecele ei.
Prima parte a acestui cântec laudă acțiunea lui Dumnezeu în Maria, un microcosmos al poporului lui Dumnezeu care aderă pe deplin la legământ (vv. 46-50); a doua parte se concentrează asupra acțiunii Tatălui în macrocosmosul istoriei fiilor Săi (vv. 51-55), prin trei cuvinte-cheie: memorie - milostivire - promisiune.
Domnul, care s-a aplecat asupra tinerei Maria pentru a face ”lucruri mari” în ea și a o face mama Domnului, a început să își salveze poporul de la exod, amintindu-și de binecuvântarea universală promisă lui Abraham (cf. Gen 12:1-3). Domnul, Dumnezeul credincios dintotdeauna, a revărsat un flux neîntrerupt de iubire milostivă ”din generație în generație” (v. 50) asupra poporului fidel legământului, iar acum manifestă plinătatea mântuirii în Fiul Său, trimis pentru a salva poporul de păcatele sale. De la Abraham, la Isus Cristos și comunitatea credincioșilor, Paștele apare astfel ca o categorie hermeneutică pentru înțelegerea fiecărei eliberări ulterioare, până la cea realizată de Mesia la plinirea vremurilor.
Dragi frați și surori, astăzi să îi cerem Domnului harul de a ști să așteptăm împlinirea tuturor promisiunilor Sale și să ne ajute să primim prezența Mariei în viața noastră. Mergând la școala ei, să descoperim cu toții că fiecare suflet care crede și speră ”concepe și generează Cuvântul lui Dumnezeu” (Sfântul Ambrozie, Expunere a Evangheliei după Luca 2, 26).
Audiența generală s-a încheiat cu rugăciunea Tatăl Nostru, cântată în limba latină, urmată de binecuvântarea apostolică a papei, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
